Despre… nimic

Am început să scriu mai înainte un articol despre un subiect extrem de serios, un subiect plin de încărcătură emoțională, dar m-am răzgândit când era aproape gata. Și l-am șters. Pur si simplu nu am dispoziția necesară să scriu ceva ”greu”. Așa că m-am decis brusc să scriu despre …. nimic. Și văd că merge. Îmi zboară degetele pe taste.

Am luat efectiv o pauză. O pauză mentală. Nu vreau să mă gândesc la nimic anume. Las gândurile să curgă așa cum vor. Nu vreau să mă limitez, pentru că a-mi stabili o temă de gândire e echivalent cu a mă bloca la acel nivel.

O pauză emoțională. Poate o să-mi sară inima de emoție când am să văd că o plăntuță are un bobocel de floare, o mică și delicată nouă apariție, o nouă speranță de viață. Poate o să-mi aduc aminte de o pozna de a copilului meu și o să zâmbesc plină de dragoste și emoție. Sau poate, pur si simplu, nu o să simt nimic, absolut nimic, cinci minute sau o oră întreagă. Nu știu.

Să fiu ca un copil, fără idei preconcepute, fără planuri dinainte făcute, deschisă total la tot ce vine spre mine, așa cum vine, fără să judec, fără să interpretez, fără să îmi fac speranțe vis-a-vis de nimic.

E cald aici, chiar dacă afară e șocant de frig pentru data de 9 martie, la radio e muzică, și eu scriu. E extrem de confortabil fizic și psihic să fiu aici și să pot scrie. Orice, ceea ce simt sau nu, ceea ce îmi face plăcere, ceea ce cred eu că am de împărtășit voua. Poate și voi stați exact la fel ca mine, în fața calculatorului, în căldura propriilor cămine și răsfoiți blogul meu, și poate zâmbiți uneori întelegători.

Efectiv acum nu trebuie și nu pot să simt nimic. Nu vreau să am nici un fel de speranțe. Vise? Ce sunt alea? Vreau pur și simplu să vegetez. Ca o plantă. Ca un copac. Aștept căldura și lumina soarelui să mă încălzească. Știu sigur că va veni. Nu trebuie să-mi fac probleme din cauza asta, nu trebuie să sper, nu trebuie nici măcar să-mi doresc prea mult. Va veni și atat.  E firesc. La fel și ploaia. Poate va fi un pic de seceta în martie, dar sigur va ploua în aprilie. Contează? Nu.

Trăiesc. Sunt aici pe acest pământ. Sunt un om ca oricare altul. Am aceleași nevoi. Cred că tot ce trebuie să fie in viața noastră așa se pot numi: ”nevoi”, materiale, intelectuale, emoționale, spirituale, etc. Câtă vreme acestea sunt satisfăcute ce am putea să ne mai dorim? Ne puteam asigura hrana, avem un cămin cald, avem pe cineva care ne iubește, avem credință în Dumnezeu, avem milioane de cărți (sau bloguri hihihi) de citit și filme de văzut, de ce mereu ne trebuie încă ceva, pe oricare din planuri? Pentru noi oamenii nu e niciodată de ajuns ceea ce avem. Poate așa trebuie să fie, poate așa evoluăm, numai să fie în sensul bun, evoluția necontrolată să nu ajungă în final să devină involuție.

De fapt, ce este acest ”nimic”? Este locul în care poate să apară orice, poate să fie umplut cu orice, e deschis și disponibil pentru orice variantă. Este acea stare în care se poate întâmpla orice, nou și neașteptat sau vechi și deja știut. E acea lipsă de emoție care poate fi înlocuită oricând cu sentimente sublime și înălțătoare sau cu banalități. Depinde doar de noi. Să umplem golul cu tot ce e bun și frumos, cu lucruri plăcute, cu gânduri frumoase, cu emoții simple și adevărate.

Poate starea mea de azi e un semnal că trebuie să iau o pauză în a-mi lua în serios rolul și scopul meu aici. Poate e doar o toană de moment (femeile mai au și din astea). Nu știu ce e, și nici nu-mi bat capul cu asta. Voi vedea mâine, sau poimâine, sau în altă zi, ce dispoziție voi avea și așa voi face.