Despre oameni care nu stiu sa minta

Ma uit la ecranul laptopului, la foaia alba si goala. Si e prima oara de cand am acest blog cand nu imi vine nici o idée despre ce sa scriu. Ori sunt eu prea obosita, ca am muncit azi vreo 13 ore, ori o fi astenia de primavara si nu mai functionez eu la capacitate, nu stiu…. Dar chiar nu am nici o idée de subiect. V-as intreba pe voi, despre ce ati vrea sa scriu, dar, normal, nu imi raspunde nimeni. Asa ca am sa scriu efectiv ce imi trece prin cap. Iar voi o sa ma iertati daca am sa bat campii cu succes. Problema e, insa, ca nu pot sa scriu chiar tot ce imi poate mie capul pentru ca s-ar putea sa va socati. Asa ca nici macar asta nu e o solutie.

Da, m-a salvat cineva care a dat cautare pe google dupa ~despre oameni care nu stiu sa minta~. Eu sunt unul dintre ei, deci nu degeaba motorul de cautare l-a adus pe blogul meu. Nu ca nu as vrea sa mint, nu ca sunt eu cel mai corect dintre oameni, ci pur si simplu pentru ca nu imi iese. Minciunile pe care am incercat totusi sa le spun de-a lungul timpului, au fost niste caricaturi, cei pe care am incercat eu sa-i mint dandu-si seama imediat ca ceva nu e in regula cu mine si cu ceea ce spun. Asa ca am fost obligata sa renunt. Si mai e ceva, care face parte din mine. Un soi de lipsa de diplomatie, de tact, eu spun ce am de spus, indiferent pe cine jignesc. Desigur o fac neintentionat, sunt asa de preocupata sa spun exact ce simt sau ce stiu eu, ca nu mai tin cont ca poate acel lucru poate fi deranjant pentru altii.

A fost cineva in viata mea, care era exact opusul meu, diplomatia intruchipata….Ce picioare luam pe sub masa cand ma apuca pe mine sinceritatea de fata cu altii si aduceam atingere sentimentelor cuiva…. Apoi a mai fost cineva, de data asta de fiecare data cand eram noi doi impreuna cu altii, si eram intrebati ceva, dadeam raspunsuri diferite despre lucruri care nu puteau avea decat un singur raspuns. Adica eu spuneam intotdeauna adevarul, iar el mintea mereu. El avea intotdeauna o motivatie pentru minciuna lui, ca a zis asa ca era mai bine ca persoana respectiva sa stie sau sa nu stie ceva anume, eu nu aveam nici o motivatie, pentru ca adevarul nu trebuie motivat.

Cu alte cuvinte, adevarul trebuie spus, dar combinat cu ceva tact. Nici adevarul gol golut nu e intotdeauna o solutie, si desigur nici minciuna. Idealul e pe undeva pe la mijloc. Cum de fapt e intotdeauna. Calea de mijloc e ceea ce trebuie sa cautam noi mereu in viata si daca o gasim trebuie sa facem un mare efort sa o mentinem, pentru ca ea este de fapt calea fericirii.

Femei vs. barbati

Era un banc in care un barbat il intreba pe Dumnezeu de ce face el fetele asa de dulci si femeile asa de acre si nesuferite. Iar Dumnezeu raspunde ca el face doar fetele cele dulci iar femeile cele acre le fac ei barbatii.

Cam asa se intampla lucrurile in realitate. Pe parcursul casniciei, cei doi se schimba, sau poate isi arata adevarata fata cea pe care celalalt nu a vrut sa o vada sau nu a putut orbit de dragoste cum era. Apoi, barbatii sunt mai putini sensibili, asa sunt ei nu e nici o critica. Pe masura ce iubirea puternica de la inceput se diminueaza, ei devin mai putin atenti la ele, sunt mai reci, mai distanti, saruturile pasionale de la inceput se raresc. Apoi, unde la inceput ei nu ieseau fara ele in oras niciodata lucrurile se schimba si aici. Doamnele sunt lasate acasa si domnii ies intre ei la un … bowling de exemplu. Ele nu zic nu, dar raman asteptand acasa, uitandu-se pe geam de zeci de ori cand devine un pic tarziu si nu le pica tocmai bine nici asta.

In mare, cam toate cele bune si placute pentru ele la inceput (flori, complimente, vorbe dulci, sarutari si mangaieri) se raresc, iar toate cele care le displac (iesiri cu baietii, intarzieri, critici, indiferenta) se inmultesc exponential.

Cum reactioneaza ele la toate astea? Nu prea reactioneaza asta e problema. Tac si sufera. Femeile nu spun niciodata ce vor, ce ar trebui sa faca barbatul de langa ele ca sa fie mai fericite, cum ar trebui sa se poarte cand sunt impreuna, in intimitate chiar. Mai ales in intimitate, o femeie nu ar ”cere” niciodata ceva. Ele le dau acestora semnalele potrivite, si spera mereu ca ei vor fi suficient de atenti ca sa le inteleaga si sa stie ce au de facut ca lucrurile sa mearga perfect. Dar, din pacate, ei nu sunt dotati cu antenele potrivite pentru semnalele emise de ele. Si le cam ignora. Total sau partial. Iar ele din nou sufera pentru ca nu sunt bagate in seama, si ca desi le-au aratat de atatea ori ce vor (in felul lor considera ca au fost destul de explicite) ei nu percuteaza de fel. Incep sa aiba senzatia ca nu sunt iubite, dorite, placute macar de sot. Desi cu siguranta ei le iubesc si inca le doresc, dar felul lor de a-si exprima sentimentele e ceva mai rudimentar, mai putin evoluat decat la ele. De cele mai multe ori ei chiar considera ca nu e nevoie sa mai faca nimic pentru a le demonstra  ceea ce simt, ca doar le-au luat de neveste, demonstrand totul odata pentru totdeauna. Si gata.

Ei, toate neimplinirile si insatisfactiile create in acest fel, poate chiar si anumite frustrari, plus desigur problemele curente din viata fiecaruia, le fac de multe ori pe fetele dulci din banc sa devina in cativa ani niste femei blazate, obosite, fara chef de viata, care la randul lor nu ii mai inspira pe barbati la nimic.

Desigur exista si barbati sensibili si femei care stiu ce vor, dar din pacate astea sunt exceptii, regula fiind cea de mai sus. Poate din cauza asta e foarte posibil ca o relatie la cei peste 40 de ani despre care vorbim noi sa mearga mai degraba decat una la varsta mai fragede, pentru ca experienta de viata acumulata poate ajuta foarte mult pe amandoi in a se comporta asa cum trebuie fata de celalalt.

Poate parea un paradox, ca tocmai ele, femeile, care comunica mai mult, stiu sa-si exprime mai bine sentimentele, nu sunt capabile sa ”ceara” tocmai lucrurile de care au nevoie mai mult: emotii, sentimente, mangaieri si vorbe frumoase, lasand asta la libera alegere a barbatului care face ce poate, acest ”ce poate” fiind de regula total insuficient pentru ele.