Singuratatea in doi….

De ce trebuie sa accepte doi oameni asa ceva? De ce sunt atat de multe cazuri in care oamenii chiar traiesc asa? De ce plecand de la o iubire de cele mai multe ori se ajunge aici? Cei doi uita cu timpul sa se mai iubeasca? Uita sa comunice? E vorba de plictiseala?  De monotonie? De prea multe griji si probleme, stress si oboseala?

Oare compromisurile prea multe facute pentru a fi posibila convietuirea sa fie motivul pentru care se ajunge ca cei doi sa nu mai fie unul, ci din nou doi? Doi total diferiti, paraleli chiar, fara ca dorintele, visele si sperantele lor sa se mai intalneasca vreodata?

De ce nu se despart, odata ajunsi in acest punct fara intoarcere? Din obisnuinta? De frica ca nu stiu sa traiasca altfel, si nu au curaj sa o ia de la capat? Pentru copiii lor, care intradevar merita orice pentru a fi crescuti cu toata iubirea celor doi parinti langa ei? Din speranta ca lucrurile se vor rezolva si va fi iarasi ca la inceput?

Cand a inceput totul? Care e de fapt momentul critic cand au inceput treptat sa nu mai fie impreuna cu adevarat? Care este cauza reala? Este doar una sau un complex de factori? Lipsa comuncarii e determinanta? Pierderea pe drum a iubirii, a sentimentelor? Efortul insuficient facut de fiecare pentru a-l bucura pe celalalt? Lasarea vietii efective de cuplu la voia intamplarii fara ca cei doi sa faca cat mai mult posibil pentru a pastra aprinsa flacara iubirii si a dorintei? Pierderea din vedere a scopului primordial a vietii de cuplu (in afara de acela de a face si a creste copii), de a fi si a-l face fericit pe celalalt? Sau poate tocmai oboseala de a tot incerca? Sau sa fi gresit inca de la inceput cand s-au ales cei doi? E posibil ca ei sa nu fie compatibili cu adevarat si cand dragostea cea oarba a trecut au ramas doar incompatibilitatile?

Chiar nu stiu, raspundeti voi….

Non sens

Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obtine niciodata cerandu-le sau luptandu-ma pentru ele. Cum poti sa lupti pentru tandrete? Sau pentru duiosie? Cel mult poti sa le astepti.

Octavian Paler

Oare de ce, de cele mai multe ori, nu-i iubim pe cei care ar merita asta, pe cei cu inima buna, pe cei care ne iubesc si poate chiar ne cersesc dragostea? Cand avem la discretie ceva intotdeauna noi oamenii nu mai apreciem acel lucru. Cand cineva ne sta la dispozitie, ne vrea, ne doreste, ne face declaratii de iubire, nu prea mai exista nici un soi de interes. Dar daca ar fi invers, ne-ar fi greu accesibila acea persoana, s-ar lasa greu ca sa zic asa, ar fi cu totul si cu totul altceva. Am scapara de dorinta de a ne fi aproape. Si nu e vorba ca nu intelegem mental acest lucru, ca nu vrem, chiar nu e nici un fel de rea vointa, din pacate chiar nu putem sa-l iubim pe cel care ne cerseste dragostea. Care este explicatia acestui fapt, acestei realitati atat de dure? Ar fi simplu de spus ca e doar firea omului, ca ne este scris in gene sa apreciem mai mult lupta pentru castigarea unui trofeu decat trofeul in sine. Daca nu trebuie sa luptam pentru dragostea cuiva si ni se ofera totul pe tava ce sens mai are? Ca sa nu se intample asta ar  trebui sa existe un echilibru intre aportul fiecarei parti si iluzia de lupta pentru a castiga batalia (chiar daca ea este castigata deja de la inceput). De cele mai multe ori, fiecare dintre noi a fost pus de-a lungul timpului in ambele situatii, si in cea in care am iubit si am oferit totul dar nu am primit in schimb mare lucru, sentimentele noastre fiind desconsiderate dar si in postura de a fi iubiti de altul sau alta si noi sa nu fim capabili sa oferim aceeasi cantitate de iubire. Unii dintre noi am fost chiar si in situatia paradoxala de a fi in acelasi timp in ambele situatii atat de contradictorii. Probabil ca niciodata nu este un echilibru perfect intre ce oferim si ce primim. Poate nici nu trebuie sa fie. Dar sunt situatii, ca cele despre care vorbim acum, cand oferi totul si nu primesti nimic.

Noi oamenii, atat de inteligenti, atat de avansati in atat de multe stiinte, nu suntem capabili de doua lucruri foarte importante, vitale as putea spune. Sa ne controlam mintea… adica gandurile, si emotiile… sentimentele. Cred ca este posibil cu antrenament sustinut sa controlezi mintea, dar sentimentele nu cred. Cum ar fi sa cunosti pe cineva, care sa fie in mare ceea ce iti este tie necesar ca sa poti avea o viata buna alaturi de el sau ea, dar sa nu iti inspire nici un fel de emotie, de traire, in schimb sa poti sa-ti impui… de azi inainte eu il iubesc pe X. Ar fi cred cea mai mare realizare umana posibila. Sa vrei sa iubesti si chiar sa si poti. Noi ceilalti am ramane blocati in incapacitatea nostra de a iubi poate exact pe cine trebuie, pe cine ar avea tot potentialul de a ne face fericiti. Iar noi zicem cu mare naturalete, ce sa fac daca nu il iubesc. Nu pot sa-l iubesc. Se mai zice ca dragostea vine si cu timpul, convietuind, invatand sa-l iubesti pe celalat. Eu una nu cred asta. Dragostea asta a noastra, umana, nu e asa. Poate e exact invers, cu timpul se diminueaza, dar daca se porneste de la zero, lasa ca nu-l iubesc dar il voi iubi cu timpul, sansele sunt nule.

Stiu, e tot unua din postarile mele realist – pesimiste. Dar promit ca o voi compensa cu una optimista cat de curand.