Indoiala

Nu cred ca trebuie sa va mai spun. Stiti deja ce am facut. Am scris si am sters. Am capul mare de ganduri, de indoieli, de vorbe spuse si nespuse, de cuvinte care ar fi trebuit sau nu sa fie rostite. Sunt complet derutata, scriu si sterg, aprob si dezaprob ce am facut, ma bucur ca am avut curajul necesar, dar imi pare rau ca a trebuit sa o fac.

Indoiala e starea cea mai rea dintre toate. Am facut bine ce am facut? Era momentul potrivit? Trebuia sa mai astept? Oare am gresit? Nu are nimeni raspunsul la intrebarile astea. Totul e aleator. Ai luat o decizie bazandu-te pe ce iti spun inima si creierul. Sau doar unul dintre ele. Cine face cea mai buna alegere de obicei? Mintea ar trebui sa fie mai capabila de decizii intelepte, pentru ca ea este sau trebuie sa fie inteleapta. Trebuie sa judece, sa rationeze sa aduca argumente si sa traga cele mai bune concluzii. Dar se baga in seama si inima, are si ea ceva de spus, are propriul ei rationament pe care nu ti-l poate explica, nu are alte metode decat sa te faca sa simti, sa te doara, sa curga lacrimi fierbinti, fara sa intelegi cu adevarat de ce. Curios e ca de cele mai multe ori, mintea si inima, gandurile si emotiile au pareri contrare. Cand inima iti spune…du-te, fa ceva, mintea te opreste, nuuuuuu, gresesti, stai sa ne mai gandim, poate este alta solutie. Insa, cand inima nu iti prea da ghes, si nu iti da imboldul necesar sa faci sau sa continui ceva, mintea fara doar si poate  incepe sa se tureze. Poate totusi era mai bine sa…., poate totusi daca ai face lucrul respectiv ar iesi bine in final, poate lucrurile s-ar rezolva, etc. Spiritul de contradictie al mintii este evident. Numai atunci cand iubesti, cand inima freamata cu adevarat, mintea nu mai are loc, e redusa la tacere. Cred ca de fapt renunta ea de buna voie, uimita de puterea inimii si a dragostei.

Atunci ce facem, pe cine ascultam. Am mai cere si o a treia opinie interioara, dar din pacate nu prea mai avem cui. Ar mai fi subconstientul, dar cu el nu poti avea un dialog, nici macar cum e cel avut cu inima ta, cu sufletul. Va avea si el un rol in decizia ta, dar va fi unul nestiut si neinteles. Ce-ti ramane de facut in conditiile astea? Te bazezi pe inspiratia de moment? Intrebi un prieten? Faci o analiza swot? Nu stiu. Voi cum procedati in astfel de momente?

Inchei tot cu un citat:

Sa te fereasca Dumenezeu de cei care au doar convingeri si nici o indoiala.

Tudor Octavian

Fericirea e in noi

Fericirea nu inseamna sa ai ceea ce doresti, ci sa doresti ceea ce ai.

Octavian Paler

Visam sa fim iubiti. Visam sa fim doriti. Visam sa fim apreciati. Visam sa fim placuti. Ne raportam mereu si mereu la altii, la felul cum ne vad ei, cum am vrea noi sa fim vazuti de ei. Ne comparam cu altii, de aici ideea de normalitate de exemplu. O idee cretina dupa parerea mea. Ar trebui sa visam ca reusim sa ne iubim noi insine, sa ne placem noi pe noi insine. Si sa fim nici normali nici anormali, ci doar exact asa cum dorim noi sa fim. Un om impacat cu el insusi poate fi desavarsit. Un om fara angoase, nemultumiri, frici interioare, fara frustrari, poate fi un om fericit si poate arata fericirea si altora. Fericirea e mereu langa noi, la indemana, ea nu ne-a parasit niciodata, sta doar si asteapta linistita sa ne eliberam si sa ne deschidem ei. Sa-i deschidem usa de fapt, usa sufletului nostru.

Visam sa avem bani, sa-i castigam la loterie poate, sa ne putem cumpara case si masini, haine scumpe si concedii de vis, sperand ca asta ne va aduce acasa fericirea. Speram ca vom fi mai iubiti daca suntem mai avuti, ne imaginam ca lumea ne va privi cu admiratie si interes pentru ca suntem ~cineva~, si nu realizam ca fericirea nu are nevoie de bani, nu are nevoie de aprecierea cuiva. Ea e atat de simpla si nepretentioasa incat se sperie chiar de cata pregatire facem noi oamenii ca sa o primim… fast si bogatie. Ea nu vrea nimic din toate astea. Fericirea e ca apa cristalina a unui izvor de munte. Nu are nevoie decat de o albie curata cu pietre albe, fine si matasoase prin care sa curga nestingherita. Sa umple vazduhul cu susurul ei vesel, sa sclipeasca in soare, sa preia in cercuri lacrimile ploii. Si sa reflecte in ea chipurile blande si multumite de gustul ei minunat.