Peste masura


Intotdeauna am simtit ca a avea masura in toate este calea spre o viata buna, fericita si sanatoasa. A fi echilibrat, a nu alege calea extremelor, ci calea de mijloc, este idealul. A te mentine undeva pe la mijloc, intre a vrea si a face totul sau a nu vrea si a nu face nimic.

Si cand vorbesc de masura ma refer la toate aspectele vietii. Plecand chiar de la felul cum mananci. Oricat de bun ar fi un aliment, chiar si apa care este considerat un soi de panaceu universal, daca exagerezi poate fi grav, sau chiar fatal. Orice soi de lipsa sau abuz poate creea dezechilibre. Nu trebuie sa mananci cine stie ce mancaruri sofisticate, trebuie doar sa mananci de toate cate putin, in asa fel incat sa-ti acoperi tot necesarul de vitamine, proteine, glucide si ce-o mai fi.

Apoi am putea sa vorbim despre munca. E bine, e util, e necesar din toate punctele de vedere sa muncesti. Dar … sa nu exageram nici cu asta. In primul rand cu asta … Pe de alta parte nici imobilitatea, lipsa activitatii zilnice, constante, nu e deloc buna, duce la stagnare, la lipsa oricarei perspective, si e musai de evitat.

Am putea sa vorbim despre miscare, sport, absolut necesar oricarei fiinte umane moderne, de obicei cu o viata sedentara. Este evident utila, dar orice exagerare poate fi periculoasa. Ideea e de fapt sa incerci de toate in viata, dar sa fii ponderat, sa stii sa-ti alegi calea, si sa poti selecta ceea ce este bun pentru tine in cantitatea cea mai potrivita. Sa iti gasesti echilibrul in relatia cu partenerul de viata, cu familia si prietenii.

Dar putem vorbi si de sentimente, emotii, trairi. Ideal e sa ai si aici aceeasi abordare. Intotdeauna mi-am dorit sa iubesc cu masura, dar constant, sa fiu ponderata in tot ceea ce simt, sa sufar (e necesara si suferinta, te face mai intelept) dar cu multa masura si cat mai rar. Dar se pare ca la acest capitol nu e asa cum doresti. Asa ca trebuie sa recunosc ca am depasit masura in toate. Am iubit cu toata disperarea posibila, am sperat cu tot sufletul, am dorit enorm de mult, am visat si am pus prea multa pasiune in tot ce am facut si simtit. Si am suferit pe masura.

Cu alte cuvinte:

Adevarata “masura” a vietii unui om nu se poate obtine decat prin “lipsa de masura”, dorind “fara masura”, indraznind “fara masura”, iubind “fara masura”.

Octavian Paler

 

Scrisoare

Respir inca aerul tau. Miros inca parfumul corpului tau. Simt inca gustul buzelor tale. Traiesc ca sa te revad. Ma colpeseste amintirea simturilor mele ravasite de tine. Ma uimeste dorul intens dupa doar cateva ore de cand ai plecat. Ma innebuneste gandul ca poate nu te voi mai vedea. Ca poate drumurile noastre vreodata se vor desparti. Ma infioara amprenta ultimei tale imbratisari. Cum traiam inainte de a te cunoaste? Traiam de fapt? Sau doar existam? Timpul a stat in loc atunci. Nimic nu a mai existat pe lume in afara de noi. Nu am mai auzit alt zgomot in afara de respiratia ta si bataile inimii mele. Nu am auzit altceva decat propriile mele cuvinte si ganduri de dragoste si dor. Si pe ale tale … cat esti de frumoasa….  Ne-am contopit sufletele, gandurile, emotiile, si acum nu se mai pot desprinde. Toate au ramas la tine. Si nu ti le cer inapoi. Numai sa ai grija de ele. Sa le dezmierzi cum ai facut cu mine, sa le hranesti cu gandurile si sperantele tale. Sa mi le aduci inapoi mai implinite si ti le voi inapoia pe ale tale, pentru a le putea contopi din nou, la un alt nivel, mai colpesitor.

Am o senzatie puternica de irealitate. Oare a fost adevarat? Avem noi dreptul sa simtim asa ceva? Sau e doar o scapare. O strafulgerare, o atingere de zei, irepetabila. Da, asta e, acum imi dau seama, a fost doar un vis… dulce si mangaietor, tandru si emotionanat, pasional si frenetic, romantic si amagitor, cel mai frumos vis din viata mea. Si da, e irepetabil.

Indoiala

Nu cred ca trebuie sa va mai spun. Stiti deja ce am facut. Am scris si am sters. Am capul mare de ganduri, de indoieli, de vorbe spuse si nespuse, de cuvinte care ar fi trebuit sau nu sa fie rostite. Sunt complet derutata, scriu si sterg, aprob si dezaprob ce am facut, ma bucur ca am avut curajul necesar, dar imi pare rau ca a trebuit sa o fac.

Indoiala e starea cea mai rea dintre toate. Am facut bine ce am facut? Era momentul potrivit? Trebuia sa mai astept? Oare am gresit? Nu are nimeni raspunsul la intrebarile astea. Totul e aleator. Ai luat o decizie bazandu-te pe ce iti spun inima si creierul. Sau doar unul dintre ele. Cine face cea mai buna alegere de obicei? Mintea ar trebui sa fie mai capabila de decizii intelepte, pentru ca ea este sau trebuie sa fie inteleapta. Trebuie sa judece, sa rationeze sa aduca argumente si sa traga cele mai bune concluzii. Dar se baga in seama si inima, are si ea ceva de spus, are propriul ei rationament pe care nu ti-l poate explica, nu are alte metode decat sa te faca sa simti, sa te doara, sa curga lacrimi fierbinti, fara sa intelegi cu adevarat de ce. Curios e ca de cele mai multe ori, mintea si inima, gandurile si emotiile au pareri contrare. Cand inima iti spune…du-te, fa ceva, mintea te opreste, nuuuuuu, gresesti, stai sa ne mai gandim, poate este alta solutie. Insa, cand inima nu iti prea da ghes, si nu iti da imboldul necesar sa faci sau sa continui ceva, mintea fara doar si poate  incepe sa se tureze. Poate totusi era mai bine sa…., poate totusi daca ai face lucrul respectiv ar iesi bine in final, poate lucrurile s-ar rezolva, etc. Spiritul de contradictie al mintii este evident. Numai atunci cand iubesti, cand inima freamata cu adevarat, mintea nu mai are loc, e redusa la tacere. Cred ca de fapt renunta ea de buna voie, uimita de puterea inimii si a dragostei.

Atunci ce facem, pe cine ascultam. Am mai cere si o a treia opinie interioara, dar din pacate nu prea mai avem cui. Ar mai fi subconstientul, dar cu el nu poti avea un dialog, nici macar cum e cel avut cu inima ta, cu sufletul. Va avea si el un rol in decizia ta, dar va fi unul nestiut si neinteles. Ce-ti ramane de facut in conditiile astea? Te bazezi pe inspiratia de moment? Intrebi un prieten? Faci o analiza swot? Nu stiu. Voi cum procedati in astfel de momente?

Inchei tot cu un citat:

Sa te fereasca Dumenezeu de cei care au doar convingeri si nici o indoiala.

Tudor Octavian

Fericirea e in noi

Fericirea nu inseamna sa ai ceea ce doresti, ci sa doresti ceea ce ai.

Octavian Paler

Visam sa fim iubiti. Visam sa fim doriti. Visam sa fim apreciati. Visam sa fim placuti. Ne raportam mereu si mereu la altii, la felul cum ne vad ei, cum am vrea noi sa fim vazuti de ei. Ne comparam cu altii, de aici ideea de normalitate de exemplu. O idee cretina dupa parerea mea. Ar trebui sa visam ca reusim sa ne iubim noi insine, sa ne placem noi pe noi insine. Si sa fim nici normali nici anormali, ci doar exact asa cum dorim noi sa fim. Un om impacat cu el insusi poate fi desavarsit. Un om fara angoase, nemultumiri, frici interioare, fara frustrari, poate fi un om fericit si poate arata fericirea si altora. Fericirea e mereu langa noi, la indemana, ea nu ne-a parasit niciodata, sta doar si asteapta linistita sa ne eliberam si sa ne deschidem ei. Sa-i deschidem usa de fapt, usa sufletului nostru.

Visam sa avem bani, sa-i castigam la loterie poate, sa ne putem cumpara case si masini, haine scumpe si concedii de vis, sperand ca asta ne va aduce acasa fericirea. Speram ca vom fi mai iubiti daca suntem mai avuti, ne imaginam ca lumea ne va privi cu admiratie si interes pentru ca suntem ~cineva~, si nu realizam ca fericirea nu are nevoie de bani, nu are nevoie de aprecierea cuiva. Ea e atat de simpla si nepretentioasa incat se sperie chiar de cata pregatire facem noi oamenii ca sa o primim… fast si bogatie. Ea nu vrea nimic din toate astea. Fericirea e ca apa cristalina a unui izvor de munte. Nu are nevoie decat de o albie curata cu pietre albe, fine si matasoase prin care sa curga nestingherita. Sa umple vazduhul cu susurul ei vesel, sa sclipeasca in soare, sa preia in cercuri lacrimile ploii. Si sa reflecte in ea chipurile blande si multumite de gustul ei minunat.