Scrisoare de demult

Nu poti sa ma iubesti cum te iubesc eu. Nu ai cum. E prea multa iubire in mine. Stii cum se intampla de cele mai multe ori in doi? Sunt doua iubiri, una uriasa, fara limite, pasionala si innebunitoare, si una mai temperata, mai calduta.  Nici nu s-ar putea altfel. Daca m-ai iubi la fel, emotia dintre noi ar fi atat de covarsitoare incat s-ar transforma in lumina. In stralucire. Lumea nu ar mai putea sa ne priveasca. Sa ne accepte. Nu ar intelege ce se intampla si cum e posibil. I-am bulversa. I-am orbi efectiv cu dragostea noastra, cu puterea ei.

Dar ne-am contopit iubirile. Ne-am atins sufletele si a ramas amprenta lor acolo. Am creat o punte de legatura peste care putem trece oricand. Doar noi. Chiar daca suntem la distanta. Iubirile noastre s-au intalnit si  sunt acolo, undeva, impreuna. Mereu.

Te astept. Iar si iar. Te astept sa vii, sa fii langa mine si sa ma privesti in ochi. Sa-ti vad sufletul, sa-ti ascult cantecul din priviri, sa simt iubirea ta in mine. Sa ni se amestece gandurile, sa se impleteasca degetele. Imbratisarea sa ne fie imbatatoare, nesfarsita. Sa uitam, sa plutim, sa visam, sa zburam. Sa-ti simt privirea in timp ce am ochii inchisi. Sa ma arda ochii tai si sa ma oblige sa ii deschid pe ai mei. Ca dorurile noastre sa se poata inlantui. Sa nu mai fim eu si tu, ci doar noi. Sa fim una, sa ne cuprinda aceeasi emotie, aceasi durere ametitoare, aceeasi iubire. Iubirea mea sa fie atunci la fel ca a ta. Si iubirea ta sa o depaseasca pe a mea. Si sa ne transformam in lumina.

Sufletul doare?

As vrea sa traiesc cuminte. Si cu minte. Fara exagerari, fara prea multa implicare, fara asa multe emotii. Fara lacrimi, e drept si fara prea multa bucurie. Ponderat.

As vrea sa pot face asta. Sa am multa pace si liniste in suflet. Sa ma automultumesc. Cu ce am, cu cat am, cu cat pot avea. In suflet si in gand. Sa nu vreau mereu mai mult. Mai multa dragoste, mai multa emotie, mai multa traire. De fapt nu neaparat sa vreau mai mult. Ci doar sa le vreau. Si tot e prea mult. De ce trebuie neaparat sa iubesc? Pentru ca simt ca altfel e doar timp pierdut? Pentru ca eu cred ca altfel e o viata pierduta? Numai pentru atat? Da, sa nu iubesti din tot sufletul, sa nu suferi din prea multa iubire, sa nu te doara inima de bucurie sau de tristete, e o mare pierdere.

De multe ori ma intreb, cat de mare e sufletul unui om? Unde incap in el atatea emotii, atatea trairi, atata iubire si atat suferinta? E drept ca sunt momente cand simt ca e prea mult, si mai da pe dinafara, deobicei surplusul se transforma in lacrimi, iar sarea din ele e esenta. Cand nu simti, cand nu respiri iubire, probabail ca sufletul e gol, si se strange, se limiteaza. Nu-l hranesti cu dragoste si trairi autentice, slabeste, e palid si trist. Dar linistit. Nu e zbucium in el, nu e mistuit de dorinte, de pasiuni ravasitoare. E doar liniste.

Nu stiu cum ar trebui sa fie. Daca as putea alege, as alege oare linistea cea cu minte, sau pasiunea nebuna?  Voi, dragii mei, ce ati alege?

…sufletul nu doare, numai se strange, se apropie de nesimtire…

Marin Preda