Scrisoare de demult

Nu poti sa ma iubesti cum te iubesc eu. Nu ai cum. E prea multa iubire in mine. Stii cum se intampla de cele mai multe ori in doi? Sunt doua iubiri, una uriasa, fara limite, pasionala si innebunitoare, si una mai temperata, mai calduta.  Nici nu s-ar putea altfel. Daca m-ai iubi la fel, emotia dintre noi ar fi atat de covarsitoare incat s-ar transforma in lumina. In stralucire. Lumea nu ar mai putea sa ne priveasca. Sa ne accepte. Nu ar intelege ce se intampla si cum e posibil. I-am bulversa. I-am orbi efectiv cu dragostea noastra, cu puterea ei.

Dar ne-am contopit iubirile. Ne-am atins sufletele si a ramas amprenta lor acolo. Am creat o punte de legatura peste care putem trece oricand. Doar noi. Chiar daca suntem la distanta. Iubirile noastre s-au intalnit si  sunt acolo, undeva, impreuna. Mereu.

Te astept. Iar si iar. Te astept sa vii, sa fii langa mine si sa ma privesti in ochi. Sa-ti vad sufletul, sa-ti ascult cantecul din priviri, sa simt iubirea ta in mine. Sa ni se amestece gandurile, sa se impleteasca degetele. Imbratisarea sa ne fie imbatatoare, nesfarsita. Sa uitam, sa plutim, sa visam, sa zburam. Sa-ti simt privirea in timp ce am ochii inchisi. Sa ma arda ochii tai si sa ma oblige sa ii deschid pe ai mei. Ca dorurile noastre sa se poata inlantui. Sa nu mai fim eu si tu, ci doar noi. Sa fim una, sa ne cuprinda aceeasi emotie, aceasi durere ametitoare, aceeasi iubire. Iubirea mea sa fie atunci la fel ca a ta. Si iubirea ta sa o depaseasca pe a mea. Si sa ne transformam in lumina.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *