Nr. 100 … despre mine

Acesta ar cam fi articolul nr. 100. In acest moment aniversar 🙂 normal ar fi sa va multumesc ca ma cititi. Sa va spun ca ma bucura fiecare cititor, fiecare like sau fiecare comentariu de-al vostru. Dar eu cred ca cel mai simplu mod de a va spune Multumesc este acela de a va vorbi despre mine. Sa va las sa aflati cum sunt eu. Asa ca….
Sunt mereu grabita. Niciodata timpul nu e suficient pentru cate am de facut, sau mai bine zis pentru cate as vrea eu sa fac. Niciodata nu fac destul. Pentru mine, pentru cei dragi, pentru cei din jurul meu. Cred ca as putea mai mult.
Sunt punctuala. Chiar as putea spune ca exagerez. Dar nu exagerez cand spun ca iti poti pune ceasul dupa mine. Si nu vei pierde nici un tren. Motivul primordial pentru care fac asta este acela ca ma deranjeaza ca o persoana cu care stabilesc o ora de intalnire sa intarzie. Si pe principiul ce tie nu-ti place altuia nu-i face, nu intarzii niciodata. Chiar ajung mai devreme… ca sa fiu sigura.
Sunt cam lipsita de tact. Spun interlocutorului verde in fata ceea ce am de zis, chiar daca ar trebui sa realizez ca unele vorbe pot sa jigneasca, mintea mea nu functioneaza asa. Intai spun ce am de spus, si abia dupa aceea are loc declicul… ups, iar am dat-o in bara.
Nu retin figurile oamenilor care nu ma impresioneaza cu nimic. Ca si cum nu i-as fi vazut in viata mea. Chiar daca de fapt am vorbit cu unul de exemplu doar cu 5 minute inainte.
Nu prea stiu ce este aceea rabdarea. As vrea sa fac totul acum, sa obtin rezultatele dorite de mine ieri daca s-ar putea. Si cum cea mai mare parte din viata suntem in asteptarea a ceva, e cam chinuitor pentru mine. Mai ales in ce priveste lucrurile importante. Noroc ca sunt atat de ocupata mereu incat ma iau cu lista de probleme de rezolvat si.. uit.
Pun multa pasiune in tot ce fac. Poate chiar prea multa. Pun pasiune pana si in comunicarea cu cei din jur. Cand am ceva de spus, o spun tare si raspicat, ma agit, gesticulez, fac tot posibilul sa conving.
Privesc interlocutorul in ochi. Si imi este greu sa comunic cu cineva care isi fereste ochii, si vorbeste cu mine privind pe pereti. Imi da o senzatie stranie, si prefer sa evit apoi alta discutie cu acea persoana.
Sunt o persoana empatica. Simt oamenii. Simt ce simt si ei. Chiar daca ei spun altceva. Eu stiu cand mint, si stiu care e de fapt realitatea, in legatura cu sentimentele si trairile lor din acel moment.
Mai pe scurt sunt doar eu. Eu cea cu inima si sufletul mult prea pline de emotii si trairi, cea care se bucura si sufera extrem de intens, cea care plange si de bucurie si de tristete, cea care vrea sa daruiasca totul si sa primeasca ceva. Cea care iubeste si spera. Cea care scrie cu enorm de multa placere pe acest blog.
Noapte buna.