Amintiri – episodul I

In ziua aceea s-a intamplat ceva ciudat. Era o zi frumoasa, dupa atata ploaie aparuse in sfarsit soarele. Iesise in parc cu cainele la plimbare. Era usor amuzanta perechea pe care o formau. Ea inalta, blonda, slaba dar bine proportionata, cu trasaturile fetei clar conturate, usor masculine, intensificate poate de tunsoarea scurta, baieteasca, iar ciinele, pe numele lui Abel, mic, cu botul scurt, cu blana lunga de o culoare incerta, alergand ca sa tina pasul cu mersul elastic al stapanei lui. Ea era imbracata in haine usoare de bumbac, deschise la culoare si lejere, asa cum ii placea ei sa poarte vara. O camasa simpla, larga, de culoare lila foarte deschis, o fusta alba lunga pana in pamant si sandale romane, lejere fara toc. Doar un sirag lung de margele ii punea in valoare gatul frumos. Obosisera deja, si ea s-a asezat pe o banca la umbra binefacatoare a unui tei, si deschise cartea pe care o citea de cateva zile. Incepuse sa aiba de ceva timp o senzatie stranie, ca si cum ceva sau cineva ar fi patruns fara permisiune in sufletul ei. Cand, a observat apropiindu-se, un barbat la vreo 40 de ani, putin neingrijit, de fapt mai degraba nepasator cu aspectul lui exterior. Acesta i-a zis:

–        Stiu cine esti. Ai aceeasi privire, aceeasi tinuta dreapta si mandra. Dar, nu inteleg, nu ar trebui sa fii aici. Cum ai ajuns aici?

Ea l-a privit indelung, nu stia de ce dar nu-si putea lua ochii de pe chipul  lui. O atrageau ca un magnet ochii lui negri si adanci. O hipnotizau. Daca i-ar fi spus atunci sa mearga cu el, s-ar fi dus, oriunde i-ar fi cerut, fara sa se teama, fara sa se intrebe, condusa de o incredere oarba. Mai mult ca sigur nici nu a inteles ceea ce i-a spus, nu ca nu ar fi inteles sensul cuvintelor, ci pur si simplu ele nu au ajuns pana la ea, s-au oprit undeva pe drum intre gura care le-a rostit si urechea care trebuia sa le auda. Si nici nu voia sa stie ce a spus, voia doar sa-l faca sa mai stea, sa-i simta prezenta coplesitoare.

Atunci el a intrebat-o:

–        Care este numele tau? iar ea a raspuns ca vrajita

–        Eliza. Eu sunt Eliza.

–        Si cati ani ai?

–        Implinesc in august 23.

Barbatul scoase din buzunar un pachet de tigari si o bricheta. Ea il privea in transa. Ii urmarea gesturile, mainile cu degete lungi si frumoase, ca de pianist. Vedea cum deschide pachetul, scoate o tigara si o aseaza usor in coltul gurii.

–       De ce fumezi? Stii ca nu e sanatos. Fumatorii mor mai tineri. Flacara lunga a brichetei o trezise brusc.

El a privit-o indelung, cu ochi cercetatori, plini de uimire si de o speranta ciudata, neincrezatori, dar dorind sa creada in acelasi timp.

–       Conteaza? Poate e doar un mod de a scurta chinul, te-ai gandit vreodata la asta?

Apoi s-a intors si a plecat. Fara nici un alt cuvant. Eliza a ramas nemiscata. A stat asa o vreme, privind fix aerul in locul caruia statuse mai inainte barbatul. Parca plecase cu ceva din ea, parca ii luase o felie de suflet si nu mai era intreaga. O durea inima, de parca o rana i se deschisese brusc in piept. Abel a inceput sa se agite si a trezit-o la realitate. Abia atunci a observat ca soarele se pregatea sa apuna. Statuse asa mai bine de o ora privind in gol. S-a ridicat brusc si a pornit repede spre casa. A urmat visul.

3 thoughts on “Amintiri – episodul I

  1. Pingback: Amintiri – episodul III « Dor De Dragoste

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *