Se aude din departare tropot infernal. Zici ca o intreaga herghelie de cai salbatici, alearga innebuniti inspre noi. Stefanel ma strange cat poate de mana, ingrijorat si chiar speriat de ceea ce se apropie cu viteza. Ce-o fi oare, se gandeste? Cum arata creatura care face astfel de zgomote teribile? Si in doar cateva clipe, in zare apare locomotiva neagra, carand dupa ea cu un urias efort vreo 10 vagoane de calatori. De data asta copilul se da inapoi cu un pas privind imensitatea miscatoare, care se apropia de el. Dar locomotiva nu s-a multumit sa-l impresionez doar cu talia ei pe copilul aflat prima oara in viata lui intr-o gara, ci a mai aruncat si un jet puternic de aburi, scotand un suierat infioarator. Asta deja a fost prea mult pentru el. S-a speriat de-a binelea si a inceput sa tremure tragandu-ma inapoi de mana spre iesirea de pe peron. Am incercat sa-l linistesc aratandu-i omul in uniforma agatat de scara primului vagon. El nu se temea. Si locomotiva nu-i facea nimic. Il tolera acolo, agatat de primul ei vagon, vagonul de clasa I. Mandria ei. Omul in uniforma parea ca transmite salutari in stanga si in dreapta cu steguletul lui rosu. Imediat dupa oprirea in gara, el a coborat pe pamant. Slava cerului ca s-a oprit. I-am aratat lui Stefanel cum o intreaga armata de oameni au aparut de nicaieri, verificand cu maxima eficienta, toate mecanismele vagoanelor asa cum un doctor te controleaza in gat sa vada daca ai ceva semne de boala. Se pare ca pe drumul lung al trenului a plouat, pentru ca ferestrele vagoanelor erau inca putin ude. O fetita straina, ce calatorea cu vagonul de clasa I, isi lipise nasucul de geam ca sa vada mai bine printre picaturile de apa. Dand cu ochii de copilul speriat de pe peron, i-a facut din mana zambindu-i fericita. Si atunci trenul s-a pus in miscare. Stefanel nu mai era speriat. Chipul vessel al fetitei aflata in trenul pana mai inainte infiorator pentru el, l-a linistit. Acum ii parea rau ca pleaca, si i se parea nedrept ca fetita era in vagon iar el nu. De atunci viseaza mereu ca merge cu trenul si vrea sa se faca mecanic de locomotiva.
Aceasta a fost duzina nr. 24 provocata de clubul PSI.
Au mai scris astfel de duzini si Tibi, Carmen Pricop, Vero, Some Words, Dictatura Justitiei, Scorpio, ch3815h, cammely, almanahe, Vanessa,
from sarah with love, poveste de iunie! 🙂 nice.
Si nici macar nu e poveste, ca saracul stefanel chiar s-a speriat rau de tot cand am fost cu el prima oara in gara sa conducem pe cineva…. 🙂
intamplare de povestit atunci!
weekend placut 🙂
prima dată când am călătorit cu trenul singură aveam vreo 12-13 ani, şi-am plecat după maică-mea, la Bucureşti, care era la nişte prieteni de familie, în vizită; aveam adresa, bani am luat de la o băbuţă-vecină(i-am şi zis pentru ce, mă mir că mi-a dat) şi ura şi la gară; am ajuns în Bucureşti pe la 10 seara, am luat autobuzul, doar că adresa era greşită; aveam şi un număr de telefon, da’ pe-atunci nu erau telefoane mobile…iar eu nu mai aveam niciun ban. Lângă blocurile unde ajunsesem eu era un Parc, m-am aşezat pe o bancă şi am stat o oră, două…la un moment dat a apărut o maşină neagră, din care a coborât o tipă bine, şoferul a salutat-o, i-a zis ” la revedere, tovarăşa director” şi-atunci mi-a venit o idee; i-am explicat ce-i cu mine tovarăşei director, m-a luat la dânsa, apoi a sunat la numărul pe care-l aveam, şi-a constatat că eram foarte aproape de locul unde stăteau prietenii noştri de familie…după ce-am fost recuperată n-am luat bătaie, deşi mamei mele îi ardea palma să-mi de-a vreo câteva la funduleţ, da’ i-a trecut…prietena ei m-a lăudat… 🙂
de-atunci, am călătorit singură, că m-am dovedit descurcăreaţă. :))
Frumoasa poveste…bine ca s-a terminat cu bine …
da…am avut noroc! 🙂
cu carul… :dar te-ai si descurcat 🙂
Pingback: Duzina de cuvinte – gînduri de 15 iunie « Tiberiuorasanu's Blog
Pingback: Din nou înspre vechi… « Almanahe
As fi vrut sa il vad pe Stefanel la prima lui intalnire cu trenul si cu toata agitatia din gara. 😀
a fost dulce sa stii…. 🙂
Să mă mai gândesc…
Pingback: Duzina de cuvinte- Am, am… « Cățărătorii
dintr-o spaimă fără rost a rămas o amintire bună de povestit peste ani… 🙂
da, asa e….
:)) Tu stii ca si mie imi era frica de locomotiva, cand eram mai mica? De tren? Pff, ce ma mai dadeam inapoi…
te cred, orice copil trebuie sa fie impresionat de prima imagine cu trenul…
parca am fost acolo…foarte frumos 🙂
Ma bucur ca ti-a placut…
Scris vioi, alert, filmic. Felicitări!
Mie nu mi-a fost frică de trenuri, niciodată. Dimpotrivă. Parcă-s născut în teleguţă de-mi tot vine să mă urc în tren-autocar-avion-etc şi să mă tot duc. 😛
mie imi e frica de avion, de ce zbor de ce imi e mai frica… 🙂
Nu-mi amintesc de primul tren din viața mea și nici de primul din viața băieților mei. Parcă de când lumea am mers cu el și știu că îmi și plăcea mult să stau la fereastră și să mă uit pe geam. Când se întâmpla ce ne-ai povestit pentru că locomotivele cu aburi erau, hăt, în secolul trecut ?
eii, nu era cu aburi aia care l-a speriat pe Stefanel, iti dai seama, am mai inflorit-o si eu un pic…. 🙂
Pingback: Duzina de cuvinte – ROGVAIV | VERONICISME
Banuiesc ca acum nu-i mai este frica lui Stefanel de tren… Faina povestirea!
Nu cred ca a mai fost in gara de atunci…. Asta se intampla acum vreo 2 ani cand avea vreo 4 anisori..
Un intreg univers intr-o mina de cuvinte. Fascinant!!!!
Ma bucur ca iti place 🙂