Tristete


Cateodata imi place sa fiu trista. Nu suparata, nu mahnita, ci doar trista. Fara un motiv foarte concret. Poate doar o neimplinire de moment, o lipsa a cuiva drag, o penurie de bucurie.

Imi place tristetea pentru ca e mai profunda decat bucuria. Bucuria e deobicei foarte intensa, dar atat de trecatoare, si parca ceva mai superficiala. Tristetea insa, provoaca adanci reverberatii in sufletul meu, ma rascoleste mai mult, doare putin, dar bland si protector, arde stins dar fara sa lase urme. Sufletul meu are nevoie si de ea. Poate asa, prin comparatie, va aprecia si mai mult fericirea ce-i urmeaza. Nu o doresc, nu o caut, dar daca vine o accept si incerc sa storc ce e bun din ea. Trairea in sine.

De cele mai multe ori sunt trista cand imi este dor. Dor de o imbratisare de exemplu. Pentru ca dorul vine din iubire. Deci si tristetea e tot apanajul iubirii. Atunci de ce nu ar fi buna si ea? Daca tot iubirea o produce? Tot ce vine din iubire e frumos si merita trait.

Si singuratatea ma face sa fiu trista de multe ori. Daca dureaza mai mult. Prima zi de singuratate e chiar benefica. Si a doua e ok. Dar dupa aia vine tristetea sa-mi tina companie. Si intradevar, nu ma lasa sa ma plictisesc. Ma face sa astept, sa doresc, sa visez, sa sper, sa scriu.

Exista oare un punct de echilibru intre tristete si veselie? Un punct in care sa te situezi chiar la mijloc, sa nu fii nici vesel nici trist? Sa nu fii nici intr-un fel? Poate exista, dar nu e de mine. Suna a ceva gol, a lipsa de orice emotie, de orice traire. Decat asa prefer sa fiu trista. Si chiar imi place.

Amintiri – episodul V

Episodul IV il gasiti aici

Dupa amiaza a avut o surpriza. Cand s-a intors acasa mama ei o astepta pe scarile blocului. Venise de la Brasov cu trenul fara sa o anunte. Eliza s-a bucurat enorm sa o vada si s-au imbratisat fericite. Mama ei era o femeie frumoasa, la cei 45 de ani aratand foarte tanara. Multi oameni care le vedeau pe amandoua ramaneau uimiti afland ca sunt mama si fica si nu doua surori. Era tot blonda si inalta ca si Eliza, doar ca purta parul mai lung, si asta o facea mai feminina. Si trasaturile ei erau putin mai dulci ca ale Elizei, care luase un pic de asprime de pe chipul tatal lui ei. Si ochii ei albastri erau tot de la tatal ei, mama avand ochi de un ireal maro cenusiu, extrem de cald.
Au intrat in casa povestind deja fiecare ce a mai facut. Eliza a intrebat grabita de tatal ei pe care nu il mai vazuse de mai mult de o luna, cand please la cursurile de vara de la Bucuresti. Ii era dor de ei, de amandoi. Fusesera niste parinti model, au iubit-o foarte mult si au crescut-o cu extrem de multa grija. Uitandu-se mai bine la Eliza mama ei si-a dat seama ca ceva se intampla cu fiica ei, si ca desi pozeaza in fata fericita si multumita care a fost dintotdeauna, ceva o macina. A asteptat sa-i spun ea singura ce o supara, dar vazand ca Eliza evita a intrebat-o direct:
– S-a intamplat ceva cu tine. Ce te supara? Ai probleme la scoala?
– Nuuu, nu ma supara nimic. La scoala totul e in regula, raspunde Eliza un pic agitata. Doar ca…..
– Doar ca ce, spune-mi te rog, zise mama deja ingrijorata. Era obisnuita ca Eliza sa-i povesteasca toate nimicurile si sa discute amandoua ore intregi orice problema aparuta. Faptul ca ezita sa-i spuna arata clar ca era ceva destul de serios.
– Ei bine… n-ar trebui sa te ingrijorezi. E vorba doar de niste vise. Deci nimic serios. Dar daca vrei am sa-ti povestesc. Si ii descrise cele doua vise, cu toata incarcatura lor emotionala, si cu starile ciudate cu care s-a trezit dupa ele. Mama ei ramase pe ganduri.
– Se pare ca cea din visul tau a fost impuscata. De acolo tot ce ai visat tu ca simti la final: oprirea timpului in loc, caldura, lumina…
Eliza a ramas fara replica uitandu-se fix la mama ei. Nu realizase ca acesta era de fapt finalul visului. Auzise impuscaturile, dar ei ii ramase in minte doar pacea aceea nemaintalnita, siguranta pe care o simtise in ultimele clipe in bratele baiatului din vis, ochii lui aprinsi si cuvintele linistitoare, lumina aceea extraordinar de placuta si atragatoare, fara sa inteleaga ce inseamna asta de fapt.
– Ciudat vis, intradevar, relua mama ei. Stii, eu am aflat ca am ramas insarcinata chiar la revolutie. M-au bulversat tare atunci toate acele evenimente, corelate cu vestea ca voi avea un copil. A fost o perioada grea, eram inca studenti, dar ne-am descurcat, eu si tatal tau.
– Stii… zise atunci incet Eliza, nu e doar asta. Am intalnit un barbat.
De data asta mama ei chiar s-a speriat. Felul cum a spus-o Eliza… si era vorba de un barbat, nu de un baiat, cum era firesc sa fi spus. Dar o lasa sa continuie.
– Ne-am intlnit in parc. Spune ca ma cunoaste. Ca sunt aceeasi desi sunt alta. Si nu doar el. Si o ghicitoare la care am fost cu Alina, ca sa deslusim visul. Amandoi spun ca sunt eu, dar mai e ceva in mine, altcineva. Ma bulverseaza asta. Si stii ce e si mai ciudat, sunt convinsa ca barbatul din parc e de fapt baiatul din vis. Se potriveste si ca varsta. Si incep sa cred ca el e convins ca sunt tocmai acea fata, si atunci ceea ce am visat eu chiar s-a intamplat, si-a dat drumul Eliza, abia atunci incepand sa coreleze totul si sa le puna cap la cap. La asta ii foloseau intotdeauna discutiile cu mama ei. O ajuta prin doar simpla prezenta sau cateva remarci bine plasate, sa isi gaseasca singura explicatiile si solutiile.
Au ramas tacute. Parca nu mai era nimic de spus. Ce se mai putea spune? Era pe de o parte atat de ireal, atat de fantastic totul, incat nici nu puteai sa concepi ca ai putea crede asa ceva. Pe de alta parte Eliza avea propria ei emotie, propriile trairi, care nu o puteau minti. Ceva trebuia sa fie adevarat in toate astea. Mama ei totodata credea in fata ei, o vedea atat de tulburata, intelegea ca ceva extrem de serios se intampla. Nu era o joaca. Eliza fusese intotdeauna un copil si un tanar serios. Iar acum se vedea ca e foarte afectata.
– Ai simtit ceva pentru acel barbat? V-ati mai intalnit? Cum e el? intreba ea.
– Da, am simtit. Din primul moment am simtit ca ne leaga ceva. Ca nu e oricine, si ca as vrea sa il mai vad. Un dor ciudat mi-a starnit privirea lui. Asta e de fapt. Ochii lui, imi aduc aminte de ceva, fara sa stiu ce. E senzatia aia de deja-vu. Sunt absolut sigura ca am mai vazut privirea aia inflacarata. Si, da. Se pare ca intradevar am mai vazut-o. In vis. Numai ca visul s-a intamplat dupa ce l-am intalnit prima oara, si am avut acea senzatie. Il stiam, ii vazusem privirea alta data. De mult. Trebuie sa vorbesc cu el. Trebuie sa aflu. E deja prea mult pentru mine.
Mama ei a incercat sa o linisteasca. I-a zis ca poate totul e doar o intamplare. Desi nici ea nu credea asta. Au dormit amandoua in noaptea aceea, si a mangaiat-o pe par pe Eliza toata noaptea, asa cum facea cand era mica si avea febra. Iar Eliza a dormit intradevar linistita.