Amintiri – episodul VI

Episodul V il gasiti aici

Seara urmatoare Eliza s-a dus din nou in parc, direct la locul in care s-a intalnit cu acel barbat. Abel parea foarte multumit ca au ajuns acolo, se obisnuise deja si el cu partea aceea de parc si se simtea in elementul lui. Eliza s-a asezat si atunci a vazut ca pe o banca de vis-a-vis era chiar el. O astepta. S-au privit cateva minute apoi el s-a ridicat si s-a apropiat. Eliza arata superb in seara aceea. Isi cumparase de cateva zile o rochie albastra cu alb, care ii punea in valoare ochii, dar si pielea frumoasa si usor bronzata. In picioare purta niste sandalute albe, diafane, fara toc, care ii subliniau glezna fina. Barbatul nu s-a putu abtine si ia zis:
– Cat esti de frumoasa… As vrea sa te vad in fiecare zi.
Ochii lui negri straluceau din nou. Eliza se scufunda treptat in privirea lui. Uitase unde este, uitase cine este, uitase sa si respire, doar ochii ei traiau cu adevarat in oglinda ochilor lui.
– Trebuie sa vorbim, zise atunci Eliza trezita brusc din reverie de latratul lui Abel, care se agita pe langa ei.
– Da, trebuie, repeta si el. Eu sunt Dan, i-o lua el inainte, banuind ca Eliza vrea sa stie asta. Am 43 de ani, sunt profesor de istorie.
– Dan deci. Acel Dan? Dan cel din visul meu? intreba repede Eliza, constienta fiind totusi ca el nu avea de unde sa stie de visele ei.
– Care vis? Intreba el mirat. M-ai visat? Cand? Ce anume ai visat, vreau sa stiu. Trebuie sa-mi spui.
Si Eliza ii povesti. Despre primul vis, despre vizita la ghicitoare si despre al doilea, de fapt un fel de continuare la cel dintai.
Dan era din ce in ce mai mirat. Nu putea crede ca ce spune Eliza e adevarat, tocmai pentru ca era mult prea adevarat. Pe masura ce ea povestea, Dan retraia momentele acelea care i-au marcat intreaga viata. Isi aducea aminte cum plecase fara sa o anunte pe Ioana, iubita lui. Plecase impreuna cu prietenii lui in piata din centrul Timisoarei, pentru ca voiau si ei, ca si toti cei pe care ii cunosteau, sa fie dat jos Ceausescu, sa fie libertate si democratie, nu mai voiau sa traiasca asa, si cu orice pret trebuiau sa faca ceva. De ceva timp se vorbea prin oras despre o zi, o zi in care urmau sa se adune cu totii si sa nu mai fie nimeni care sa le stea in cale, sa fie in sfarsit liberi. Aveau steaguri cu ei. Si pe masura ce se apropiau de piata vedeau oamenii ca le rupeau stema din mijloc. La fel au facut si ei. Spera in gandul lui ca Ioana sa stea acasa si sa nu i se intample nimic. Dar dupa cateva ore de stat in strada, scandand, visand si sperand la vremuri mai bune, timp in care vedeau armata adunandu-se in jurul pietii, Mihai, prietenul lui, il striga si i-o arata pe Ioana, zbatandu-se disperata sa ajunga la el. Fugi inspre ea, o lua in brate ca sa o protejeze, o scoase din multimea innebunita si o stranse ingrijorat la piept. O iubea enorm. O tinea strans si simtea ca nu trebuie sa-i mai dea drumul niciodata. Regreta ca nu a anuntat-o unde e, stia ca a fost atat de ingrijorata, incerca acum sa o linisteasca, mangaind-o pe parul lung si frumos, care ii era atat de drag.
Eliza ajunsese la finalul visului. Ii povestea transfigurata ce a simtit in ultimile momente. Lumina aceea feerica si linistea atotcuprinzatoare o marcasera. Doar vocea lui pierduta o mai auzea si acum. Si apoi nimic, doar o bataie indepartata de inima. Inima lui probabil, lipita de a ei, incercand sa bata si pentru ea. Sau inima mamei Elizei pe care sufletul Ioanei o auzea intaia oara.
Pentru Dan acum era clar, sufletul Ioanei, iubita lui, ajunsese cumva la Eliza. Sperase sa fie asa, simtise din prima clipa ca este o legatura intre cele doua, dar acum era cert. Visul era prea real, prea autentic, ca sa fie altfel. I-a luat mana mangaind-o usor.
E prea frumos ca sa fie adevarat, gandea el acum. Ioana merita intradevar o a doua sansa. Era cea mai minunata fiinta din lume. Atat de buna, atat de pura, atat de frumoasa. Era un inger, cazut din intamplare pe pamant. Dar eu? Eu nu cred ca meritam sansa asta, isi spunea el. Sa o am din nou langa mine. Eram doar un om. Singurul lucru care ma facea special era tocmai dragostea Ioanei pentru mine. Si mi-a fost luata.
Isi amintea cu durere clipele acelea infricosatoare. Clipele in care a tinut-o in brate, realizand fara sa inteleaga cu adevarat ca murise. Murise in bratele lui impuscata tocmai pentru ca el o scosese din multime pentru a o proteja, si o pusese astfel in calea gloantelor ce urmau sa vina. Fusese atat de innebunit de durere incat o tinuse atunci in brate vreo jumatate de ora, pana cand Mihai prietenul lui, intelese ce s-a intamplat. Nu mai era nimic de facut oricum, glontul ucigas nimerise exact in inima. Lui Dan ii curgeau lacrimile pe obraz, tinand-o de mana pe Eliza. Retraia toate acele momente si spera din nou ca totul fusese doar un vis. Ca visul Elizei. Si ca nimic din toate astea nu se intamplase cu adevarat. A fost singurul gand care l-a facut sa poata merge mai departe. Sa traiasca. Si asta ii spuse si Elizei.
– Stai linstita, a fost doar un vis. Nimic din ce ai visat tu nu s-a intamplat cu adevarat.
– Dar, zise Eliza mirata, se potriveste totul, numele tau, privirea ta… Si m-ai recunoscut de prima oara cand m-ai vazut. Nu se poate sa fie doar un vis. Sunt sigura ca totul s-a intamplat, atunci, de mult, cand eu nu ma nascusem.
– Dan e un nume comun, probabil ca pe jumatate din barbatii din parc ii cheama Dan zise el incercand sa zambeasca. Nu putea sa o impovareze pe Eliza cu ceva atat de grav, oricat de mult ar fi vrut el sa puna semnul egal intre Ioana si Eliza asta nu era posibil. Ar fi fost prea impovorator pentru fiinta asta delicata de langa el. Trebuia cu tot dinadinsul sa o faca sa creada ca nimic nu e real, ca a fost doar un vis, si ca intamplarea le-a intalnit pasii.
– Maine e ziua ta, nu-i asa? o intreba el.
– Da, n-ai uitat.
– Ce-ai de gand sa faci maine?
– Nimic. Sunt obosita. Voiam doar sa ma odihnesc, sa ma linstesc putin, am fost tare agitata ultimile zile.
– Hai sa mergem undeva impreuna. Stiu eu un loc special in care cred ca te-ai putea linisti. Ce zici?
– Bine. O sa mergem.
Apoi Eliza pleca spre casa impreuna cu el. O conduse pana la usa blocului. Daduse sa plece dar s-a intors brusc si intinse bratele spre el iar el o cuprinse intr-o imbratisare in care parca isi revarsa tot dorul strans de atatia ani. O imbratisare dulce, senina, plina de tandrete, o imbratisare a sufletelor lor. O sa am grija de tine, spunea in gand Dan, repetand aceleasi cuvinte ca la ultima lor imbratisare. Acea imbratisare fara sfarsit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *