Doar clipe

As vrea sa plec, pe drumuri lungi, departe

As vrea sa zbor, sa-ting inaltul cer

Doar sa traiesc, fara visuri desarte

Doar sa respir, fara prea mult sa sper.

Si sa primesc clipe de mult visate

Dar sa  invat a le trai usor

Fara efort, fara tenacitate

Doar sa le-aud cand ma cheama sa zbor.

Sa nu ma doara si sa nu simt lipsa

Cuvantul dor sa-mi dispara din gand

Sa fiu in cele clipe de magie cuprinsa

Momente unice, dar sa le uit curand.

Si seara de emotie pierduta

Sa n-o astept, ci doar sa vina ea

Firesc, in bucurie conceputa

Sa ma astepte chiar la prima stea.

Sa nu o caut, sa nu-i cer chemarea

Doar sa apara cand e vrerea sa

Clipa albastra, clipa nemuririi

Doar ea ramane-n amintirea mea.

Sa nu le vreau mai multe, mai adesea

Sa imi ajunga cate s-or putea

Si-n rest prea plinul inimii sa-mi verse

In suflet fericirea sa.

 

O noua zi de luni

Buna dimineata. Azi sunt bine dispusa.
Poate pentru ca am fost si sambata si duminica la o piscina si mi-am umplut sufletul de soare. Imi lipsea asta pentru ca toata ziua sunt la serviciu (de la 7 dimineata pana spre 7-8 seara chiar si mai tarziu de multe ori) si nu prea apuc sa dau ochii cu el.
Poate pentru ca m-am imbracat cu o rochie noua, vesela si colorata (eu zic ca imi sta chiar bine cu ea). Am si surprins cateva priviri admirative… 🙂
Poate pentru ca m-am bronzat binisor, si culoarea calda a bronzului imi aduce aminte de vacantele tihnite pe malul marii.
Poate pentru ca mi-am luat o oja galbena si abia astept sa mi-o dau pe unghii :-).
Sau poate pentru ca la radio e muzica buna si am aer conditionat in birou.
Sau poate pentru ca e o noua zi de luni… care deschide noi perspective.
Niste naivitati, cam toate, nu-i asa? Dar cat de bine imi fac…

Provocarea de luni… torid


Iulie a inceput torid. Caldura excesiva a pus stapanire pe tot. Nimic si nimeni nu i se poate opune. Totul e molesit.
Oamenii nu mai sunt aceeasi pe astfel de vreme. E un fel de epuizare care pune stapanire pe ei. Mintea e mai incetosata, simturile mai adormite, trupul, prins ca intr-o imbratisare de aerul topit, nu face decat sa caute un colt mai racoros unde sa stea in simpla vegetatie. Nimic nu mai da randament.
Pana si noptile devin fierbinti. Soarele isi lasa parca razele ascunse undeva pe pamant si nu vrea sa-l vada racorit de fel. Sau ii lasa lunii caldura lui de peste zi, si o face paznic peste temeperaturile nocturne. Nici un nor nu e pe cer.
Nici vantul nu mai stie incotro sa bata. E debusolat complet. Peste tot e aceeasi caldura covarsitoare. Incotro sa se mai duca? Si ce sens are sa mai miste aerul aproape fierband dintr-un loc in altul?
Si pietrele s-au speriat. Umbla un zvon printre ele ca daca mai dureaza mult caldura se vor topi, si vor curge impreuna cu raul aproape secat. Pentru ca malul lui plange. S-a uscat de tot si nu stie cat o sa mai reziste fara apa binecuvantata.
Copacii isi intind ramurile in loc de rugaciune, implorand astfel cerul pentru o picatura de ploaie, pentru un nor si o pala de vant.
Dar soarele e mult mai convingator. E vremea lui, nimic nu-l poate opri. Destul o sa vina curand iarna si paturi groase de nori il vor umbri pana aproape de disparitie. E vremea soarelui, a zilelor lungi si senine, a concediilor la malul marii, a parcurilor pline de flori, a plimbarilor in doi seara pe strazi dorminde. Cat e de frumoasa vara….
Alte povesti toride gasiti in tabelul de la clubul PSI.