Despre iubire

Am citit in ultima vreme, pe diferite bloguri, minunate articole despre iubire. Despre acea iubire ideala, mirifica, care  se revarsa din propria fiinta inspre celalalt si nu cere nimic in schimb. Nu are nevoie de confirmari, de reciprocitate, de nimic. Ea doar exista si daca nu e bine primita, nu se blocheaza ci pur si simplu curge in continuare spre alte sau alta fiinta, fara nici o opreliste. Le-am dat like la toate, pentru ca imi plac, suna tare frumos. Acea iubire nu doare, nu se transforma in suferinta, nu doreste sa posede, nu se hraneste din sperante inutile. Acum tare as vrea sa stiu daca cei care au scris (sau preluat) acest gen de articole chiar si iubesc asa.  Ca la teorie ne pricepem toti. Tare as dori sa stiu daca, in afara de cateva fiinte alese, cati dintre noi oamenii putem sa iubim asa. La inceput am crezut ca am eu o problema. Tot lovindu-ma de astfel de articole. Pentru ca la mine, in cam toate domeniile, la ordinea zilei sta Pasiunea. Iar pasiunea nu prea are nici in clin nici in maneca cu iubirea aia detasata, superioara, de care vorbesc respectivii. Am avut, de exemplu,  o pasiune devoratoare pentru flori. Am strans vreo 200 de ghivece si alte cateva sute de plante de gradina. Visam noaptea ca imi infloresc toate florile odata… Cand am realizat ca nu ma mai pot ocupa de ele, ca am sarit calul mult prea tare, am inceput sa imi revin la normal, si sa ajung la numere cu doar o cifra, maxim doua. Iubesc florile in continuare, la fel de mult. Am reusit insa sa ma ponderez, dar asta numai din considerente practice, cum spuneam. Dar au aparut alte pasiuni, la fel de ravasitoare.

Tare as vrea sa vad in fata ochilor o fiinta din acea iubitoare de tot si toate, sa invat, practic, de la ea , ca de vorbe sunt satula. Sa invat sa iubesc fara sa am nevoia imperioasa sa ma simt si eu iubita la randul meu. Fara sa am nevoie de semne constante de iubire din partea lui. Fara sa sper, fara sa visez, fara sa doresc, fara sa sufar, fara lacrimile care se nasc din prea plinul de emotie al sufletului meu. Cum pot sa iubesc altfel decat cu o uriasa pasiune? Toata energia iubirii ma face sa zburd de fericire sau sa sufar ca un caine. Se poate si altfel? Nu stiu de ce, dar inclin sa cred ca cea despre care vorbesc acele articole nu e de fapt tot iubire, e altceva, nu stiu, trebuie sa aiba alt nume, alta definitie in dictionar, nu poate, nu are cum sa fie aceeasi cu ceea ce simt eu. Incercand sa schimb ceva in toate astea nu am rezolvat nimic. De fapt am inrautatit lucrurile, adaugand o insatisfactie, aceea ca eu nu pot iubi ca ei. Asa ca, pana la urma, am ajuns la concluzia ca iubirea e frumoasa asa cum o simt eu, cu tot freamatul, cu toata nebunia, cu toate sperantele, cu toata dorinta arzatoare, sufocanta si inrobitoare, si ca n-o sa mai incerc sa schimb nimic niciodata. Sunt eu, iubesc asa cum imi e dat sa o fac, si la fel voi iubi mereu.

Chemare

Visez la clipa revederii

Visez la nopti calde de dor

Inimi pierdute de iubire

Taceri uitate ce ma fac sa zbor

Visez la mana ce cuprinde

In palma sa doar mana mea

Visez la mana ce-mi atinge

Inima cu-mbratisarea sa.

Si-n visu-acela neuitat

Sperantele nu vor sa taca

Ele te striga neincetat

Te cheama, te atrag si daca

Intr-o stiuta buna zi

De mine dorul iti va aminti

Oricand, aici, ma vei gasi.