Poveste de adormit copiii

A fost odată ca niciodată o femeie foarte frumoasă. Ea trăia pe meleaguri îndepărtate, undeva pe un munte înalt si friguros. Mereu era zăpadă pe acele tărâmuri. Albă si multă. Și destul de des erau avalanșe. Iar ea, femeia din poveste, se compara mereu cu ele. De fapt chiar și semănau. Avea acea femeie o energie debordantă, o mulțime de țeluri de atins mereu, o dorință de iubire si de viață fantastică, o forță interioră care i se citea pe chip și impunea în fața oricui o întâlnea. Când se îndrăgostea și intra în viața cuiva era un soi de catastrofă planetară pentru bietul om implicat. Avea femeia un dar să răvășească, să innebunească, să zăpăcească  atât de rău pe respectivul încât acesta chiar se simțea ca luat pe sus de o avalanșă. Nu i se putea împotrivi nicicum. Unii au comparat-o cu un vulcan, alții cu o tornadă, sau chiar cu un tsunami. Dar ea nu era nimic altceva decât o avalanșă. Și, evident, nu te poți pune cu ea. Poți să te ferești din calea unei avalanșe, daca ești suficient de pe fază ca să prevezi ce zace în ea, sau poți aluneca la vale odată cu ea, fără să te împotrivești în vreun fel. Dar trebuie să poți ține pasul. Să te poți menține la suprafață. Si majoritatea nu prea reușeau. Erau precum copacii, sau casele întâlnite în drum, erau spulberate fără drept de apel. Eiii, dar într-o zi, avalanșa noastră dragă întâlni în drumul căderii ei maiestuoase, undeva mai la vale, un bărbat ca o stâncă. Dar nu orice stâncă. Una uriașă, solidă, extrem de bine înfiptă in pământul de care aparținea, și de care nu voia să se rupă cu nici un chip. Vazând asta ea a fost extrem de mirată. Cum, cineva e mai puternic ca ea? Mai hotărât? Mai destoinic? Nu. Nu era posibil așa ceva. Atunci ea a încetinit puțin coborârea, aș putea spune că s-a și întors puțin din drum, lucru nemaivăzut pănă atunci la o avalanșă. S-a învârtit în jurul lui, s-a forțat de căteva ori, a împins cu toată puterea, a vuit înspăimântător, poate poate stânca va ceda. Nimic. Nu s-a clintit de fel. Și ghiciți ce s-a întâmplat atunci… Avalanșa noastră s-a transformat brusc intr-o ninsoare diafana, blândă și delicată, si a început sa se aștearnă duios peste bolovanul cu pricina, protejându-l de frigul iernii, mângâindu-l, sau cântându-i cântece uitate de pe meleagurile cele înalte. Iar cand a venit primăvara din nou, a început să se topească, apa dulce devenind, s-a infiltrat in toate fisurile acelei pietre, iar când un ger târziu a venit năpraznic, a înghețat brusc. Și a sfărmat pietroiul din interior. I-a topit inima cea de stâncă a acelui bărbat puternic și neînfricat, iar ea, avalanșa a redevenit femeia frumoasă și impunătoare, dar blândă ca soarele de primăvară de care el s-a îndrăgostit fără leac. Și au trăit fericiți până la adânci batrânețe :-).

19 thoughts on “Poveste de adormit copiii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *