Să-ţi fiu

Aş fi vrut să fiu a vieţii tale stea

Să-ţi luminez cu raze calde inima

Nopţile să-ţi fie blând iubite

Dimineţile de mine doar trezite.

 

Aş fi vrut să fiu muzica ta

Să o asculţi mereu cu inima

Să fiu străina ta claviatură

Iubirea sa o cânţi cu a mea gură.

 

Dorinţa ta în mine aş fi vrut să vezi

Să mă speri, să mă vrei, să ma visezi

Şi poate se va întrupa cândva

În vis fiind chiar împlinirea mea.

 

Aş fi vrut să fiu eu somnul tău

Grijă de visele tale să am mereu

Să te cuprind în braţele-mi senină

Să-ţi scriu pe buze dulce noapte bună.

 

Dar clipa ai ales să-ţi fiu eu dintre toate

Nectarul simţurilor îmbătate-n şoapte

Şi m-ai pierdut câte puţin, de fiecare dată

Pe-al vieţii drum, iubirea ta uitată.

Duzina de cuvinte… Lacul (Poveste de adormit copiii II)

Maria nu putea să doarmă în noaptea aceea. Nu era nici prima și nici ultima noapte nedormită. Mereu avea insomnii. Dar atunci, în acea noapte de vară, ca în multe altele din ultimii 20 de ani, ieșise să se plimbe intr-o poiană din apropiere. Era și un lac acolo, iar Mariei îi plăcea nespuns de mult să privească cu o enormă nostalgie apa adânc lucitoare, iar în nopțile cu lună reflexia acesteia in undele lacului o lăsa fără grai. Mergând fără țintă prin poiană, Maria auzi vag ceva ca o tânguire, un geamăt neomenesc adus de vântul călduț de pe întinderea de ape. Se întoarse întracolo, și dintrodată, parcă i se luă o pânză de pe ochi și în fața ei apăru o creatură. Părea a fi o statuie, dar o statuie hidoasă, diformă, ciudată si impresionantă în același timp. Uitându-se cu atenție la ea, Maria realiză amuzată că avea formă de… friptură. Era mai mult lată decat înaltă, culoarea era maro verzuie,  consistența parea a fi totuși vie, și întradevăr statuia clipi dintr-o data, și o privi cu niște ochi mari și ciudați.

-Ești cea mai frumoasă fată din lume, rosti pe neașteptate minunea. Iar ea, politicoasă fiind, încercă să-i răspundă la fel, dar nici un compliment din lumea aceasta nu putea fi rostit în fața unei asemenea creaturi care nu reprezenta decât urâtul în toată hidoșenia lui posibilă. Nici cei mai miopi oameni nu ar fi putut găsi ceva frumos la statuia-friptură din fața ei.

-Așează-te lăngă mine, rosti din nou statuia vie. Fără să suspecteze urâțenia de oarece tertipuri, Maria se așeză, dar totusi cu o oarecare prevedere pastră o distanță rezonabilă. Și atunci își dădu seamă că de fapt urâțenia nu era altceva decât o broască. E adevărat, că nu era o broască oarecare, fiind mult mai mare decât toate cele pe care le văzuse în viața ei, umedă si plină de bale grețoase, atât de urâtă că n-o puteai privi mai mult de câteva secunde, fiind obligat să întorci capul imediat.

-Uite, îi zise broasca. Am nevoie de ajutorul tău. Ştiu că ești o ființă cu un suflet minunat, și cred că nu o să mă refuzi. O să-ți povestesc ceva mai întâi. Eu am fost profesor de istorie la liceul din oraș. Poate ai auzit despre acel caz care n-a fost rezolvat niciodată, despre dispariția unui profesor. Eu sunt acela. Mi-ai fost elevă. Trebuie sa știi… Și întradevăr Maria își aduse aminte de anii de liceu, de profesorul de istorie și de dispariția lui ciudată. Trecuseră 20 de ani de atunci. Și nu se mai știa absolut nimic despre el. Recunoscu parcă atunci privirea ce o fascinase în acei ani, la broasca oribilă de lângă ea. Trebuie să mă săruți, și apoi am nevoie de un fel de informație de la tine. E vorba despre un cod. Dar întâi sărutul… Maria era șocată. Așa ceva nu se întâmplă decât în povești. Ori acum totul era real.

Ar fi vrut să îl ajute, în definitiv nu era mare lucru, dar…. Era mult prea oribilă acea arătare, îi era aproape imposibil să-și apropie buzele de gura acea diformă. Totuși făcu un efort supraomenesc, închise ochii şi se apropie amintindu-și că în anii aceia și-ar fi dorit un sărut de la el. Simți ceva umed și … se trezi brusc. Adormise pe malul lacului iar langă ea era un cățel care tocmai o lingea pe față. Săpase o gropă chiar acolo lângă ea, și dădea din coadă fericit. Când se uită mai bine, în groapă era o sticlă cu un bucată de hartie veche și îngălbenită înăuntru. O scoase și găsi un mesaj al unui bărbat care iubise enorm o fată, eleva lui, și pentru care el alese să se piardă în lacul acela, știind că fata iubită își oglindea privirea în apele lui în nopțile de vară. Voia să devină una cu lacul, să-i poată astfel spăla picioarele când se plimba pe mal, să poată fi oglinda chipului ei nefiresc de frumos, să  aștepte zilele iar nopțile să se regăsească mereu acolo, amandoi, în veci. Nu dorea să redevină om decăt dacă ea ar fi descifrat codul iubirii față de el.  Maria simți o emoție uluitoare, realiză că de fapt pe el îl iubise și îl așteptase în toți anii care au trecut peste ea, plini de singurătate si melancolie. Și atunci minunea se întâmplă. Odată cu soarele ce începuse să răsară, Maria se trezi cu adevărat, iar din apele întunecate ale lacului se intrupă el. Un bărbat frumos şi puternic, exact aşa cum îl visase în toate nopţile petrecute lângă lac, care atunci cand o văzu pe mal privindu-l cu atâta emoţie se  apropie si o strânse în brațe, în cea mai dulce, dorită și așteptată  îmbrățișare. Și-am încălecat pe-o șea și v-am spus povestea duzinei propusă de psi.