Gânduri răvăşite

Îmi place să stau trează noaptea târziu. Uneori. Vinerea în special. Acum de exemplu. E ora 1.40 si nu dorm. E linişte totală. O linişte de mormânt aş putea spune, dar nu-mi place cum sună. Aşa că e doar linişte. Şi îmi place să o ascult. Îmi mai place şi să fiu singură într-o astfel de noapte. E singurătatea mea, numai a mea, şi pot face ce vreau eu cu ea. Nu ca în restul timpului. Pot citi, pot scrie, îmi pot asculta gândurile, mai liniştite decât de obicei, într-o asemenea noapte liniştită. Nu îmi pun nici măcar muzică, m-ar deturna de la a mă simţi şi gândi pe mine. Te poţi şi simţi şi gândi în acelaşi timp? Nu ştiu. Nu cred. Cred că mai degrabă alternez. Şi ceea ce simt îmi provoacă gândurile să tragă de mine să ies din visare, iar gândurile, odata avute, mă fac să reintru în reverie. Şi să reîncep să mă simt, să mă percep, aşa cum sunt. Dar am oare curajul să mă privesc în ochi? Cu ochii larg deschişi. Să mă privesc doar, ca într-o oglindă fermecată, care să-mi spună adevărul… nu că sunt cea mai frumoasă din ţară, asta deja ştiu, ci să mă arate aşa cum sunt, să nu mă mintă, aşa cum fac eu de obicei cu mine însămi. Şi eu să mă recunosc. Să zic un DAAAA, plin de convingere, asta sunt eu, bună sau rea, nu contează, sunt cum sunt şi atât. Nimic nu e bun şi nimic nu e rău. Decât în comparaţie cu acele cutume ale societăţii în care trăim. Iar eu nu vreau să mă compar. Oricum, aş ieşi destul de prost din orice astfel de comparaţie. Aşa că îmi convine ideea. Să fiu doar eu, să trec dincolo de trup, de aspectul fizic, de capacităţile mentale, de experienţa dobândită, de catralioanele de chestii învăţate, memorate, asimilate, să mă dezbrac ca pe o ceapă, de toate foile care mă acoperă, mă ascund, mă încarcerează şi să ies în lumină. Miez. Esenţă. Atât să fiu.

Gata, am bătut destul câmpii, batuţi şi aşa de ploi şi vânt, nu ştiu cu ce mi-au greşit în noaptea asta.

Sper ca voi să dormiţi şi să visaţi frumos.

Duzina de cuvinte… toamna

Ecou de desfrunzire pornește prin păduri

Ironic râde văntul în valuri de nervuri

Rostire ascuțită e plânsul frunzelor căzând

Într-o cadență nesfârșită a trupului lor plăpând.

 

Ploaia argintie, iridiu topit, curge prin tuburi de nor

Nici ziduri nu pot să oprească al picăturilor zbor

Înscris de un saltimbanc pe un papirus etern

E al ploii, cheamtă de paparude,  ritual din infern.

 

Rostogolire de vânt, tânguire de cer, e toamna de ieri

Covor foșnitor mângăie tălpile ce merg spre nicăieri

Adevarat se așterne octombrie pe neștiute cărări

Eu te închid la mine în suflet, iubire pierdută în zori.

 

Aceasta a fost duzinica de azi propusa de psi.