Epuizare

Am obosit. Ce uşor şi comod este să spui asta! Spui că ai obosit şi nimeni nu ar trebui să-ţi mai ceara ceva din acel moment. Nici tu nu mai ai pretenţii de la tine în atari condiţii. Doar ai obosit… nu? Nu poţi face altceva decât să te odihneşti, să te linişteşti, să te aduni, dacă ţi-ai împrăştiat prea mult energia prin diverse locuri şi treburi. Dar ce te faci când oboseşti inclusiv să iubeşti? Pur şi simplu nu mai poţi. Ţi-a obosit sufletul. Ştiu că nu e posibil aşa ceva. Dar dacă, totuşi, şi el, sufletul, mai oboseşte, mai are nevoie de o pauză? E chiar aşa de absursd? Poate ţi-a obosit şi inima. Nuuu, nu să bată, la asta se pricepe, e jobul ei, bate întruna. Dar a obosit să simtă, să dorească, să aştepte. Ţi-au obosit şi nopţile poate. Visele îţi sunt în alb şi negru doar. Culorile de altă dată s-au atrofiat până la dispariţie. Nici mirosul dulce al somnului de mai demult nu mai e. Miroase acum a vechi şi trist, oricât ai aerisi, somnul tău nu mai e parfumat. Dormi ori prea profund, ori prea superficial, ori prea mult ori prea puţin, rezultatul fiind acelaşi. Mai multă şi mai multă oboseală. Cum ziceam, cel mai grav e când oboseşti să iubeşti. De ce se poate întâmpla asta? Oare cauza este că ai iubit prea mult, că ai dat tot ce aveai şi ţi s-au terminat resursele? Nu mai e de unde pur şi simplu? Ai pus prea multă pasiune, ai trăit totul la prea mare intensitate, ai zburat mult prea sus, ai aprins focuri în ploaie (vorba cântecului)? Sau poate ai iubit prea puţin, prea rar, prea fără convingere, şi…. nu ai antrenament. Oboseşti repede în condiţiile astea, normal. Singura care nu ar trebui să obosească niciodată este speranţa. Deşi….

Timpuri

Mergeam adesea

Frunze galbene pierdeam

Iubirea uitam.

 

Treceam prin viață

Zâmbete împrăștiind

Dar lacrimi curgeau.

 

Priveam soarele

Vremuri căzute pe gând

Iarna grea venea.

 

Ascultam timpul

Ore în brațe strângeam

Hrană zilelor eram.