Monolog

28122[1]

Să știi, câteodată, atunci când mă strângi în brațe, doare.  Nu, nu pentru că m-ai strânge prea tare. Și nu, nu mă doare trupul. E o durere slabă, dar insistentă, un mic țipăt acolo în interior, un semnal de alarmă, la gândul că poate este ultima oară când faci asta. Nu, nu pentru că nu ai vrea să mă mai îmbrățișezi. Dar nu se știe ce se poate întâmpla peste o oră, peste o zi sau o lună. Nu se știe unde ne vor purta pașii vieții. Sunt atatea incertitudini. Viitorul e atât de nesigur, doar trecutul e implacabil.

Seara străzile sunt scăldate de ploaia domoală și mohorâtă, dimineața în schimb mă trezesc în albul zăpezii, care îmi umple sufletul de pace, atunci când privesc pe fereastră. Adorm noaptea atât de fericită, cuibărită în brațele tale și mă trezesc dimineața singură. Tu ai plecat în toiul nopții, undeva departe, acolo unde te cheamă viața, și nu m-ai trezit, pentru că nu suporți despărțirile. Adorm în unele nopți tristă dar mă trezesc dimineața veselă și optimistă, cu certitudinea că am în fața o nouă zi în care pot realiza ceea ce îmi doresc, că pot face asta. E un singur lucru care rămâne neschimbat peste timp. Dorul. El ne însoțește mereu. Adormim cu el serile, ne trezim cu el diminețile. Mereu există ceva sau cineva de care să ne fie dor. Și nu o să fac o listă. Pentru că nu contează de ce ne este dor. Emoția este aceeași de fiecare dată și ne scaldă sufletul cu lacrimi invizibile. Ne trezește amintiri dureros de plăcute. Cheamă vise transformate în speranțe. Sau nu. Atunci când ne amintim de cineva drag, care s-a pierdut, dorul e altfel, e un dor-durere, fără speranță, doar aceea de după. Dor trist.

Și dorul de tine face să îmi înalț sufletul precum un zmeu în bătaia vântului. Să ajungă la tine. Ai înălțat vreodată un zmeu? Eu nu. E o experiență pe care trebuie neapărat să o încerc. Numai că atunci când zmeul meu va fi acolo sus, purtat pe aripi de vânt, n-o să-l țin legat, n-o să încerc să alerg cu el, conducându-l, ci o să-i dau drumul, să fie liber, să zboare, să urce, să coboare, așa cum simte el, așa cum îl poartă vântul. Iar eu doar o să-l privesc, și o să mă înalț și eu, privind lumea de acolo de sus, respirând, împreună cu el, libertatea. A ține un zmeu legat cu acel fir, chiar așa invizibil cum pare a fi, e la fel cu a încarcera sufletul și a-l opri să spere. Dacă nu poți să-i oferi libertatea totală mai bine împăturește-l frumos pune-l într-o cutie bine închisă, ascunde-l undeva și uită de el. Nu-l înălța pentru a-l ține apoi legat. Pentru că îl doare. Așa cum mă dor pe mine, uneori, îmbrățișările tale.

8 thoughts on “Monolog

  1. Cand veneam spre casa, am vazut sacul Mosului. Am vazut sacul lui.Era o varguta pe care era scris numele meu si o cutie mare,foaaarte mare cu un nume frumos:”Dragoste”.
    Cred ,sincer cred,ca iti apartine!

  2. @”Așa cum mă dor pe mine, uneori, îmbrățișările tale.” – oare DE CE (te) dor?…

    • Greu de raspuns… cel putin aici. Am scris despre asta la inceputul postarii mele. E una din explicatiile posibile.
      Sau poate ca DOR pentru ca imi e mereu DOR de ele…

  3. Ai dreptate, caci “dor” e substantiv(lipsa, absentza) si verb(pers-III, plural) în acelasi timp… deci “legate”, da, greu de explicat sau de descris… sa fii iubita, azi si mereu… 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *