Fotografie a minţii, imagine în declin
Disecţie a gândurilor ce nebuneşte vin
Secundă de-nălţare cu mii de clipe apoi de iad
Este speranţa, a fericirii vis nomad.
Izbucnire de iluzii în ciuda realităţii gri
Clipe de adâncă amăgire ce veşnic le-ai dori
Nesomn sunt nopţile visând că luna o atingi
Speranţa strigă iarăşi ca-n suflet tu să nu o stingi.
Departe ajung, mereu zboară ca vântul
În căutarea a acel ceva care să ne înveţe cuvântul
Fericire să credem că vom şti rosti apoi
Chiar dacă nu am învăţat s-o creştem chiar adânc în noi.
Pleacă atunci, speranţă tu ce arzi de-un veac
M-am săturat, nu te mai vreau în suflet steag
O să trăiesc doar astăzi, de mâine nu vreau să mai ştiu
De-ar fi să fiu vreodată fericită, acuma doar să fiu.
