Fotografie a minţii, imagine în declin

Disecţie a gândurilor ce nebuneşte vin

Secundă de-nălţare cu mii de clipe apoi de iad

Este speranţa, a fericirii vis nomad.

Izbucnire de iluzii în ciuda realităţii gri

Clipe de adâncă amăgire ce veşnic le-ai dori

Nesomn sunt nopţile visând că luna o atingi

Speranţa strigă iarăşi ca-n suflet tu să nu o stingi.

Departe ajung, mereu zboară ca vântul

În căutarea a acel ceva care să ne înveţe cuvântul

Fericire să credem că vom şti rosti apoi

Chiar dacă nu am învăţat s-o creştem chiar adânc în noi.

Pleacă atunci, speranţă tu ce arzi de-un veac

M-am săturat, nu te mai vreau în suflet steag

O să trăiesc doar astăzi, de mâine nu vreau să mai ştiu

De-ar fi să fiu vreodată fericită, acuma doar să fiu.