Ieșirea din cerc

 

Mă strânge, mă apasă, mă obligă, mă încorsetează, dar îmi dă și stabilitate, echilibru, energie, motivație. E chiar lumea mea, condiția mea, limita mea (sau limitele mele). Poate că vreau câteodată să le depășesc pentru că simt că e prea mare constrângerea.  Altădată nu. Vreau acolo, în zona mea de liniște, sau de neliniște. Nu contează, e a mea, oricum ar fi. Sunt eu, fără măști, acolo, în cerc. Ieșirea din el ar presupune, cel puțin pentru început, o minciună, să mă mint pe mine însumi că îmi este bine, chiar dacă efortul m-ar epuiza total.

Rămânerea în cerc nu presupune automulțumirea, lipsa progresului, stagnarea în prea puțin. Poate însemna și o evoluție, dar in același cadru, fără bariere rupte, fără indicatoare călcate în picioare. Un fel de revoluție de catifea. Poate exista pasiune, și o dorință infinită de viață și în astfel de condiții. Știu, sună frumos, chiar îmi și imaginez această ieșire din cerc, ca pe o pasăre Phoenix, care renaște din propria cenușă, și se înalță într-un zbor maiestuos. Exagerez, nu? Poate ieșirea din cerc nu înseamnă decât un simplu pas, o unică acțiune, care să rupă însă niște lanțuri, mai grele sau mai ușoare. Să te elibereze, dar poate împovărându-te în alte sensuri.

Pentru că ieșirea din cerc nu înseamnă de fapt altceva decât intrarea în altul.