Zidul

În valuri de viaţă mă rostogolesc

În zid de cuvinte abrupt mă lovesc

Mă uită piciorul călcând amăgit

Mă arde surâsul ce n-a mai venit.

 

Trăiesc nestatornic un vis obosit

Că mâinile noastre s-ar fi întâlnit

Să-ţi picure în palme vorbe de alint

Să-ţi mângâie fruntea cu deget de argint.

 

Aştept neîntâmplarea să vină din nou

Să smulgă din mine al iubirii ecou

Ca luna în zi lumina să-ţi pierd

Ca soarele noaptea să te dezmierd.

 

Frigul absoarbe seva din noi

Se umple de mine, de noi amândoi

El ştie că ţie nu-ţi mai aparţii

El ştie că sufletele noastre-s pustii.

Vis colorat

sarahs-poem-pic[1]

Să cadă ceața albă peste noi

Să își astearnă visul prin albastre ploi

Să depene cuvinte roșii despre atunci

Când verdele pădurii te striga în suflet să-l aduci.

 

Să cadă norii veștezi peste obrajii moi

Să ningă curcubee și să înflorească în noi

Zăpada rece să o coloreze-n mâini

Ce strâng în ele margini de amintiri.

 

Să cadă neaua moale peste un sărut

Și să-l acopere, să îl ascundă de trecut

Ca să nu-l ia cu el, acolo, în uitatul vis

Mie să îmi rămână în veci, fără de compromis.