Duzina de cuvinte…Libertatea și bunătatea

Odată, demult, pe o bancă-n asfințit

Libertatea şi cu bunătatea iar s-au întâlnit

Și s-au pus la vorbă vreo juma de ceas

În schimb de opinii în acel incert popas.

 

Ia auzi surată bunătatea spune

Ce mai face lumea de acum cu tine

Omul vrea să fie liber și neîngrădit

Numai că înțelesul e puțin greșit.

 

El nu știe însă că ea, libertatea, ține

Cel mai mult de simpla atitudine

Ce înflorește în sine, e doar un vis abstract

Nu-nseamna că omul singur libertăți și-a luat.

 

Libertatea de a face ce vrea mușchiul tău

Chiar de încalci legea, e un lucru rău

Experința însă se obține greu

Când exemple rele ai în jur mereu.

 

Atunci libertatea întrebă și ea

Bunătatea în lume unde se-ascundea

Că doar egoismul e la modă acum

Vanitatea, ura, sunt pe orice drum.

 

Bunătatea tristă atunci a răspuns

Că e onorabilă dorința de-a fi sus

Dacă de cei slabi nicicând n-ai uitat

Și le-ai dăruit măcar un gând luminat.

 

Hai să ne unim  într-un vis solar

O nouă coloratură să dăm lumii iar

Un ecou de pace să pornim cu avânt

Să cuprindă veșnic fiecare gând.

 

Aceasta a fost duzina mea scrisa dupa cuvintele propuse de psi.

E iarnă iar

tablou_de_iarna_trist_2[1]
Iarna ne priveşte cu ochi inocenţi de nea. Curge mocnită peste suflete, curge cu îndârjire, cu reavoinţă chiar. Pare atât de pură şi binevoitoare în tot albul ei nesfârşit, dar în realitate e malefică, îşi propune din start să nu rămână nimic, nicăieri, doar ea, să acopere totul, să înăbuşe orice semn de viaţă, orice strigăt de bucurie, să cuprindă totul, să îngheţe totul. Nici zgomotul paşilor nu mai e permis când tronează ea în toată măreţia-i. Îl umileşte şi pe el, îl sufocă, îl transformă în sclavul ei. Copacii nu mai foşnesc în vânt, pasarelele nu mai ciripesc, zgomotul ploii nu mai există, totul se petrece acum în linişte. Nimic şi nimeni nu o poate opri. E albă ca un giulgiu, e rece şi străină ca un mormânt.

Doar dansul fulgilor e mai vesel. Aparent, că şi ei sunt manevraţi de doamna iarnă ca păpuşile legate cu aţe de mâini şi picioare. Nu fac ce vor ei, nu zboară unde vor ei, nu cad unde le place lor. Şi după cadere chiar, dacă nu e mulţumită de peisaj, trimite viscolul cel şuierător şi înalţă troiene uriaşe de forme sinistre, schimbătoare în funcţie de toanele de moment ale mamei lor cele vitrege.

Dacă vreo fiinţă albă şi drăgălaşă îndrăzneşte să-şi arate faţa în imperiul ei, imediat începe să sufle vifor îngheţat peste ea, până obrajii fragezi devin roşii ca focul, din ochii albaştri curg mii de lacrimi, buzele arse crapă şi se învineţesc. De aceea e musai să te acoperi cât mai bine când dai ochii cu doamna iarnă, ca să nu-i stârneşti invidia cu pielea ta albă şi catifelată. Nu ai idee cât de geloasă poate fi. Nu lasă soarele să atingă nici un chip de femeie, nu permite culorilor să umple ochii săgalnici ai nici unei fete, nu vrea ca vântul să mângâie nici un trup frumos şi dezgolit.

Dar de ce face toate astea? Nu e conştientă că astfel este şi va rămâne singură în veci? Că nimeni nu poate ţine pasul cu ea? Că nimeni nu e pe măsura ei? Sau poate că ştie. Şi tocmai de aceea….