Călător printre stele

w560xh316_Omul_din_stele_2[1]

Era un om simplu. Un om ca toţi oamenii. Nici prea frumos, nici prea urât, nici prea deştept, nici prea prost, nici prea harnic şi nici prea leneş. Dar avea foarte mult bun simţ. Aici nu se mai afla undeva la mjloc, între cei fără şi cei cu bun simţ. Era clar printre cei la care bunul Dumnezeu le dăduse cu nemiluita ceva, în cazul lui bunul simţ. Nu supăra niciodată pe nimeni cu vreo vorbă nepotrivită, nu făcea pe nimeni să se simtă prost (chiar dacă de fapt era), se purta extrem de cuviincios şi toată lumea il aprecia.

Soţia îi murise de tânără atunci când a dat naştere băiatului lor, care acum avea 19 ani si tocmai terminase liceul si plecase la facultate la Bucureşti. Era singur cum nu fusese vreodată în viaţa asta a lui, încercată de mari greutăţi, răzbise până atunci, dar îl avusese mereu în preajmă pe copilul lui, acum şi el plecat.

Se obişnuise ca în fiecare seară senină să iasă afară, să se întindă pe iarbă, acolo, la el în grădină şi să privească stelele. Atunci nu se mai simţea la fel de singur. Îi ţineau companie greierii. Începeau prin a cânta timid, în surdină, apoi mai hotărât, se  completau unii pe alţii, păreau că formează o adevărată orchestră cântând la unison. Îi ţinea de urât şi vântul, care obliga copacii să foşnească blând, puţin dureros, întradevăr, dar atât de plăcut. Iar stelele, stelele în toată măreţia lor se întindeau ca necuprinsul unui întreg ocean în faţa lui. Şi fiecare îşi spunea povestea, povestea călătoriei ei, prin spaţiu şi timp. Iar el se lăsă purtat de ele, din trecutul trist şi îndepărtat, până în viitorul fantastic şi de neimaginat. Gravita împreună cu ele în jurul unor aştri înflăcăraţi, se ascundea de una mai jucăusă într-o gaură neagră, şi o speria cand aceasta încerca să privască în adâncul cel de nepătruns, căutându-l. Iar târziu, când obosit de călătorie se pregătea să meargă în casă să se culce, îsi alegea în fiecare seară o stea pe care ar fi dorit să ajungă, când firul vieţii lui s-ar fi rupt. Câteodată prefera o stea foarte strălucitoare, plină de energie şi personalitate, altădată dimpotriva, o alegea pe cea mai micuţă şi cuminte stea, pe care abia o găsea pe harta înstelată a cerului, prin vreun colţ de galaxie. De ce făcea asta? Pentru că era sigur că draga lui soţie nu putea să fi ajuns altundeva când murise decât pe o stea. Numai că erau atât de multe. Iar şansa ca el să o aleagă pe cea potrivita era infimă. Dar mai avea timp, era încă tânăr, şi îşi dorea să trăiască încă mulţi ani, pentru a avea şansa la cât mai multe alegeri, pentru a fi apoi împreună cu ea, pe steaua potrivită, o veşnicie.

 

Aceasta a fost provocarea de luni propusa de psi.