Doar tu

 

Te ating în visul parfumat

Te cuprind cu gândul meu uitat

Te sărut pe vorbele de ieri

Te ascult cântând de nicăieri.

 

Mă citeşti pe buze când respir

Mă doreşti în râset de copil

Mă întâlneşti cu mâna ta prin păr

Mă găseşti în suflet ca pe-un adevăr.

 

Te aştept cu inima zâmbind

Te doresc în palmă palma să ţi-o strâng

Te chem din nou chiar dacă tu n-o să mai vii

Te îmbrăţişez, întotdeauna la mine în suflet o să fii.

 

PS

Mă amăgesc că al tău gând mă poartă în el

Mă dăruiesc privirii tale, sunt mereu altfel

Mă întregeşti când înjumătăţită iar mă simt

Mă înapoiezi când toată ţie dăruită-ţi sunt.

27 februarie 2013

 

 

Evadarea

Ce este viaţa? Pentru ce ne este dat sa trăim? Nu am ales asta, suntem aici, fără să ştim de ce, poate şi fără să aflăm vreodată. Încercăm, asta e tot ce putem face. Încercăm, muncim la asta, ne chinuim, suferim, iubim, sperăm, visăm şi atât. Poate mai şi evoluăm, mai învăţăm câte ceva, sau poate nu. De multe ori nu suntem suficient de pregătiţi pentru lecţiile care ni se oferă, şi nu întelegem nimic. Şi reptăm. Greşeli. Aceleaşi lecţii, sau poate altele. Şi suferim din nou. Ceva tot se întâmplă oricum. Ne transformăm neîncetat. Pe nesimţite. Şi din când în când evadăm. Uităm de tot şi de toate. Doar trăim. Momentul, clipa, minutul. Nimic nu mai contează. Evadăm din limitările minţilor noastre. Lăsăm inima să preia conducerea, şi ne supunem ei. Suntem umili. Ne minunăm în faţa puterilor vieţii şi a simţirilor care ne-au fost date. Nu ne refuzăm nimic din ce inima a visat cine ştie cât timp înainte. Doar trăim. Respirăm şi e fantastic de bine. Chiar dacă doare sfâşietor sau dacă suntem amarnic de fericiţi. Sunt atât de rare astfel de momente că merită să scriem o carte pentru fiecare dintre ele. Poate vor învăţa şi alţii de la noi. Sau poate vor şti ce sa nu facă, să nu încerce pentru a nu suferi apoi.

Şi eu voi scrie o carte, cartea mea, şi o voi numi EVADAREA.

Sorbind din cupa fericirii

Gustul sperăm să-l învăţăm

Dar e de fiecare dată altul

Nicicând de seva lui nu dăm.

 

Luăm în seamă învelişul

Uităm că raiul e în suflet doar

Extazul e ca florile de lună

Ascunse, ca să le vedem trebuie iar să evadăm.

 

Acesta a fost raspunsul meu la provocarea de luni propusa de psi.

Duzina de cuvinte… Un nou început

primavara%20iarna[1]

Era foarte frumoasă. Șatenă, cu un păr tot numai inele, cu ochi maronii mărginiți cu o minunată bordură verde închis, cu buzele roșii și pielea albă ca cel mai pufos lapte. Pe cap purta o bonetă, care îi aduna un pic părul răzvrătit și îl făcea să stea liniștit pe spate, fără ca suvițele rebele să-i danseze prin fața ochilor și să nu mai vadă bine coastele abrupte de deal care i se întindeau în față. Mersese toată ziua, nepăsătoare în fața drumului destul de greu, călcând ușor cu pasul ei sprinten, de ai fi zis că nici nu atingea pământul. Dar îl atingea, atât de ușor, atât de blând, încât în urma pașilor ei cărarea prindea a se înverzi, încet, cu emoție și multă sfială. Mai întâi verdele părea doar o umbră, era palid și timid, apoi căpăta curaj și începea a se întinde, depășind orice barieră, atingând deja cu mai mult curaj poienile din jur, colorând petalele florilor în nuanțele iubirii, alergând spre liziera pădurii, apoi implântându-se direct în mijlocul codrului cel des. Și abia atunci lăsa pământul în urmă și începea să urce, să zboare de fapt, luminând totul în jur și colorând crengile copacilor până sus de tot. Mii de păsări simțeau atunci freamătul ramurilor înviind în verde, și își porneau țipătul mai întâi șoptit, apoi din ce în ce mai gălăgios, cântându-şi dorul de viață. Și astfel, când se așternea seara, tot dealul, indiferent de distanța față de acel prim pas, prelua taina spunând-o mai departe, dealului din apropiere, râului care curgea printre ele, câmpiei adormite și muntelui semeț care iși apleca încet urechea, pentru ca avea o vârstă, și cu auzul nu mai stătea așa bine ca în tinerețe, când era și el un deal, un deal pe care o fata frumoasă îl urca veselă.  Și toate viețuitoarele o spuneau și ele mai departe, fluturii prin dansul șoptit al aripilor, insectele prin bâzâitul din ce în ce mai însuflețit, animăluțele zbenguindu-se vesele. Peste tot se auzea același atât de așteptat semnal “A venit primavara”.

Și viața reîncepea.

Provocare pornita de la psi.

 

Dor de verde

verdele-primaverii_40f8a9cc2d0c96[1]

Năvalnic verdele cu țipăt se smulge

Din încleștarea zăpezii ce nu-l mai învinge

Își cheamă armata de fire și frunze

Își țese veșminte de cetini aprinse.

 

Seninul cerului cu el se îmbină

Născând împreună o nouă lumină

Doar ploaia lipsește, curcubeie să crească

O strigă cu sete ca să-l înoiască.

 

Inima-mi doare, se umple de verde

Încă o iarnă în urmă își pierde

Noi începuturi se nasc de niciunde

Alte sfârșituri mor în secunde.