Dansând

tumblr_kp9oz5CfpN1qzmuafo1_400[1]

Mi-aş dansa toate zilele ce de mâine m-aşteaptă

În paşi alungiţi cu gust blând de gutuie coaptă

Fiecare din zile să cânte diferit în surdină

Fiecare noapte să ţeasă dansuri de vise pe pernă.

 

Mi-aş dansa toate ploile ce se sting sub soare

În paşi strecuraţi printre boabe reci de răcoare

Fiecare ploaie să depene altă uitată poveste

Fiecare fulger alt cer albastru să-mi lumineze.

 

Mi-aş dansa toate gândurile pierdute spre tine

Le-aş face mănunchi colorat în valsul ce nu-mi aparţine

Fiecare dor să-ţi mângâie clipele în atingeri divine

Fiecare pas să ne apropie, în lumea prea largă, şi să ne aline.

 

Mi-aş dansa toate visele, în calde nopţi fără stele

Le-aş căuta printre nori, să te-nveţe dansul zilelor mele

Mi-aş dansa zilele, nopţile, ploile cu atâta ardoare

Ziua de azi de ce nu pot să mi-o dansez oare?

Totul a inceput de la psi.

(Ne)fercire

539758_264983360270507_1078374878_n[1]

Doar vorbe, sunt false, n-au nici o valoare. Nimic nu reflectă cu adevărat ceea ce simţim, ceea ce trăim, ce vrem şi ce sperăm. Nimic nu ne reprezintă cu adevărat. Nu arată ceea ce suntem, precis, ca-n matematică. Suntem prea complecşi pentru a fi definiţi cu precizie? N-ar trebui să fim aşa. Ne pierdem printre complexităţile noastre, ne rătăcim calea şi sensul.

Vrem cu ardoare ceva, şi în secunda următoare obţinerii ne schimbăm automat, nu mai considerăm că valoarează nimic.Vrem iubire, şi dacă o primim ne lasă rece. Vrem fericire şi când toate condiţiile sunt întrunite să fim, după 2 secunde începe să ne doară capul, sau în fine, uităm sau nu mai avem chef de fericirea aceea. Nu ştim, nu putem să ne lăsăm cuprinşi de extaz, de acea beţie a fericirii, să îi permitem să ne pătrundă prin toţi porii, să ne invadeze toate celulele, să simţim că zburăm, să ne acuze lumea că suntem nebuni de fericire.

Trăim visând şi sperând. Asta e o definiţie bună cred. Suntem vis şi speranţă. Atât. Dacă, din greşeală se îndeplinesc, ce facem? Foarte simplu. Uităm de cele visate până atunci şi o luăm de la capăt. Alt vis, altă speranţă. Şi tot aşa. Problema cu fericirea e chiar mai complicată de atât. Nu doar că ignorăm fericirea, dar simţim extrem de acut lipsa ei. Adică, mai pe româneşte, nu suntem capabili să trăim la maxim fericirea, deşi avem o mulţime de motive să facem asta, deşi o dorim şi o visăm în fiecare clipă, insă nefericirea lipsei de fericire e trăită din plin, cu tot tacâmul aferent: suferinţă, melancolie, depresie, angoase, etc. Pentru fericire nu există boli, nu ne tratăm de prea multă fericire, însă asociat nefericirii, avem sumedenie de simptome, boli şi medicamente. Oricâte motive ai primi să fii fericit te obişnuieşti rapid cu ele şi consideri că le meriţi, fără să le mai dai vreo importanţă.

Fericirea e doar un ideal, o temă perfectă pentru poezii, poeme, strofe şi rime.

De aceea îmi place să scriu poezii.