![trecut[1]](https://i2.wp.com/dordefemeie.com/wp-content/uploads/2013/02/trecut1.jpg)
Există ceva de care ne despărțim întotdeauna foarte greu, de multe ori chiar niciodată. Trecutul este acela de care ne cramponăm de foarte multe ori, ținem cu dinții de el, îl rememorăm și resimțim stările trăite anterior cu aceeași intensitate. Până la urmă e ceva firesc. Acel trecut ne aparține, în exclusivitate aș putea spune, e vorba strict despre noi în el, suntem adică implicați 100%. Chiar dacă au fost și alte persoane implicate în acea poveste, ele au propriul trecut, așa cum au propria variantă despre cele întâmplate, propriile emoții, propriile resentimente, dacă este cazul.
Cum am putea să nu ne pese, să-l uităm complet, să-l smulgem din memoria noastră și să-l aruncăm la lada cu gunoi? El există în noi și va exista veșnic, nici o despărțire efectivă nu se poate produce.
Putem însă să avem o atitudine pozitivă vis-a-vis de trecutul nostru. Indiferent că cele întâmplate au fost resimțite ca bune sau rele, cel puțin în momentul producerii lor, acum putem să privim în urmă cu inima deschisă, fără prea multe regrete, fără resentimentele de care vorbeam mai sus, și să încercăm să extragem cât mai multă învățătură din ele. În ideea de a nu mai repeta greșelile trecutului. Și să conștientizăm lecția pe care trebuie să o înțelegem și aplicăm de acum înainte.
Trecutul este în noi, dar tot în noi se află în formă de sămânță chiar și viitorul. De fapt cred că sunt mai multe semințe, nu doar una, eu nu cred în destin, viitorul este în mâna noastră, sub formă de stropitoare, trebuie doar să alegem care sămânță va fi udată, pentru a crește apoi ca vrejul de fasole plantat de Jack și care i-a adus acestuia și familiei lui bunăstare și fercire.
Fiecare clipa de trecut are inchisa in ea o samanta de viitor. Ce frumoase ganduri! Traiesc in noi trei verbe, egale deopotriva: am fost, sunt si voi fi. Nimic nu le sterge, poate uneori destinatia finala. Sa ai o zi frumoasa si o saptamana asa cum ti-o doresti!
Multumesc mult Gabriela. Imi place mult cum imi completeaza postarile comentariile tale.
Ma bucur daca te regasesti ca de putin in ceea ce scriu. E un semn ca scrisul are rostul sau.
Are, cu siguranta.
Citindu-te, am găsit o cugetare plină de adevăr….Cea mai stranie formă de a îndepărta pe cineva este de a sta lângă el și a ști ca nu-l vei putea avea niciodată – Gabriel J. G. Marquez.
Mda, invita la meditatie aceasta cugetare.
Cine îşi uită trecutul, riscă să îi repete greşelile.
Nu-mi aparţine zicerea şi nu-mi pot aminti, pentru moment cine e autorul, dar e perfect adevărată !
Asa este, nu ai cum sa-l uiti, si nici nu trebuie.
Puterea lui ,,sunt” învinge orice despărțire. Adică a trăi în prezent…
Asa este. Prezentul este de fapt tot ce avem…
Trecutul ?…un prieten, sau/si dusman. Doar modul in care vrem sa recunoastem, ne defineste calitatea : intelepti sau nu…
Asa este…
Pingback: Despărţirea de trecut « Dictatura justitiei
Cu riscul de a mă repeta eu sunt convinsă că : pe trecut se bazează prezentul nostru şi pe amăndouă, viitorul nostru. Trebuie să stropim toate seminţele, pentru că atunci cînd una din ele va înceta să mai existe, echilibrul nostru interior s-ar putea să o ia într-o direcţie spre care nu ne dorim să mergem.
Se poate sa fie si asa. Putem doar presupune. Sigur nu stie nimeni.
pe mine m-ai intristat…:(
Eiii, nu asta era ideea…
Eu cred în destin. Cred că, indiferent ce sământă uzi, vrejul crescut din ea te duce în acelaşi loc, chiar dacă traseele sunt diferite.
Fiecare cu credinta lui 🙂
Pingback: Despărţirea… | Cioburi de chihlimbar
☆ ¸¸.•*❤¨❤☆❤¸¸.•*¨
🙂
Pingback: Despărțirea (psi-luneli) | innerspacejournal
Trecutul e parte din noi, nu l-am putea arunca la gunoi nicicum. Important e sa facem pace cu el și să privim spre „mâine” nu spre „ieri” 😉
Asa este, conteaza mult perspectiva din care privim…
Cine nu are trecut nu exista!
Trecutul e urma noastra, urma pasilor nostri., corecti sau gresiti,
Nu, nu uitam nimic… doar invatam sa traim cu sacul de amintiri in spate!
Si incercam sa invatam cate ceva din acest trecut…
v-am tulburat pe toţi cu tema aceasta, se pare… dar îmi place ce ai scris.
tu cam mereu ne tulburi daca nu cu duzina atunci cu provocarea :-), sau si mai mult cu scrierile tale.
nu-i cu intenţii, să ştii! 😳
Dar nu e de rau sa stii… dimpotriva 🙂
Nimeni nu stie daca in spatele unui chip frumos se pot ascunde un ocean de lacrimi ,un desert nisipos in care auzi doar vuietul singuratatii si al disperarii unde nimeni nu-ti cunoaste sufletul daca e cald s-au invelit in gheata,daca in inima ta e primavara s-au mirosul unei toamne reci.Nimeni nu stie daca patul tau e gol,pustiu,bantuit de ganduri pintre nopti furtunoase si diminetii senine.De cate ori am imbracat masca zambetului cald si fericit doar ca sa pari puternic in fata celor jur fara sa-ti cunoasca suferinta pe care numai tu o intelegi cel mai bine,nimeni nu poate sti cat de mult ai fost iubit,cat de mult ai iubit,incat invidia lumii era inchisa intr-un glob de cristal iar tu din acel colt de rai,dansand valsul fericirii.Iti poti da cu parerea dar nu poti avea, acelasi ganduri ,idealuri,sentimente ,suferinte ,bucurii ,impliniri,prin tot ce am trecut si-o sa mai trecem va ramane in inimile noastre pana in momentul cand va inceta sa mai bata.
Ştii, seminţele viitorului despre care vorbeşti sunt rodul trecutului…
Le-ai legat tare frumos şi înţelept. 🙂
Asa este, sunt seminte din florile plantate in trecut, si tot asa…
natura e asa perfecta si echilibrata. ne ofera 3 variante ale clipei: trecut, prezent si viitor..cine strica echilibrul?! mintea omeneasca…dar cred ca nimic nu-i intamplator nici macar “stricarea” echilibrului…
un echilibru perfect si permanent ar fi tare plictisitor, nu? 🙂
da…si probabil nemotivant! :)….
Corect 🙂