(Ne)fercire

539758_264983360270507_1078374878_n[1]

Doar vorbe, sunt false, n-au nici o valoare. Nimic nu reflectă cu adevărat ceea ce simţim, ceea ce trăim, ce vrem şi ce sperăm. Nimic nu ne reprezintă cu adevărat. Nu arată ceea ce suntem, precis, ca-n matematică. Suntem prea complecşi pentru a fi definiţi cu precizie? N-ar trebui să fim aşa. Ne pierdem printre complexităţile noastre, ne rătăcim calea şi sensul.

Vrem cu ardoare ceva, şi în secunda următoare obţinerii ne schimbăm automat, nu mai considerăm că valoarează nimic.Vrem iubire, şi dacă o primim ne lasă rece. Vrem fericire şi când toate condiţiile sunt întrunite să fim, după 2 secunde începe să ne doară capul, sau în fine, uităm sau nu mai avem chef de fericirea aceea. Nu ştim, nu putem să ne lăsăm cuprinşi de extaz, de acea beţie a fericirii, să îi permitem să ne pătrundă prin toţi porii, să ne invadeze toate celulele, să simţim că zburăm, să ne acuze lumea că suntem nebuni de fericire.

Trăim visând şi sperând. Asta e o definiţie bună cred. Suntem vis şi speranţă. Atât. Dacă, din greşeală se îndeplinesc, ce facem? Foarte simplu. Uităm de cele visate până atunci şi o luăm de la capăt. Alt vis, altă speranţă. Şi tot aşa. Problema cu fericirea e chiar mai complicată de atât. Nu doar că ignorăm fericirea, dar simţim extrem de acut lipsa ei. Adică, mai pe româneşte, nu suntem capabili să trăim la maxim fericirea, deşi avem o mulţime de motive să facem asta, deşi o dorim şi o visăm în fiecare clipă, insă nefericirea lipsei de fericire e trăită din plin, cu tot tacâmul aferent: suferinţă, melancolie, depresie, angoase, etc. Pentru fericire nu există boli, nu ne tratăm de prea multă fericire, însă asociat nefericirii, avem sumedenie de simptome, boli şi medicamente. Oricâte motive ai primi să fii fericit te obişnuieşti rapid cu ele şi consideri că le meriţi, fără să le mai dai vreo importanţă.

Fericirea e doar un ideal, o temă perfectă pentru poezii, poeme, strofe şi rime.

De aceea îmi place să scriu poezii.

Duzina de cuvinte… Fericirea

lkjhgfdswertyvc

Din florile toate  sorb bucurie

Experienţă simplă, launtrică, vie

Din stele înalte mi-adun fericirea

În strofe reci  îmi cer nemurirea.

 

Puterea mi-o trag doar din iubire

O rup în mii de bucăţi de amintire

Şi-o las pe podea risipit- înşirată

Să plangă de dorul de tine uitată.

 

Sânul ca mărul, profet de candoare

Neschimbat se-ntrevede cuprins de pudoare

Dezvaluire în alb cuminte aşterne

Pe palmele tale săruturi eterne.

 

Duzina scrisa la propunerea lui psi.

 

Dansul vieții

dansul-vietii-1_52f307f4ffc003[1]

Îmi lipsești din suflet și din gând

Și dorului meu îi lipsești curgând

Ca ploaia pe doar o parte de geam

Pe cealaltă parte în inimă să te am.

 

Îmi ești pentru foste gânduri motiv

Pentru uitate cuvinte laitmotiv

Mereu în versul nescris tu revii

Pagini prea albe plâng iar bucurii.

 

Îmi știi fiecare dor și fiecare gând

Îți hrănești cu el visul ce țipă flămând

Mă arde sărutul pe sufletu-n chin

Dansul vieții îmi este uitat, străin.