O călătorie magică (Poveste de adormit copiii III)

constelatia cal
Nu ştiu voi cât de des călătoriţi, dar ştiu pe cineva care face asta zilnic. Nuuu, nu până la serviciu şi înapoi, ci efectiv, călătoreşte mereu. Cu gândul. Nici măcar nu se uită pe Discovery, sau Naţional Geografic, ci doar priveşte pe fereastră, şi îşi ia zborul. E atât de uşor. Nu contează nici măcar că fereasta e închisă. Că de, e încă frig. Şi nu-şi propune nici o destinaţie anume, ţinta fiind aceeaşi de fiecare dată. Orizontul. Mai precis linia lui. Zboară fix până acolo şi apoi rămâne în contemplaţie. Ceva timp. Să nu-mi spuneţi că orizontul nu există ca un punct fix, sau ca o linie. Ba da, pentru el există. De multe ori acest orizont năstruşnic e taman pe vârful unui deal. Şi atunci să vezi ce distractiv este să planezi cu viteză peste pante moi şi verzi, pline de pajişti înflorate, peste pârâuri zglobii cu peşti lucitori, peste livezi de meri roşu pârguiţi. Altă dată linia orizontului cade peste o câmpie fără sfârşit. Nu există nici un copac pe crengile căruia să se odihnească după zborul epuizant. Aşa că se întinde direct pe pământul fierbinte şi priveşte cerul. E aiuritor de albastru. Iar soarele are grijă să nu-l orbească. Stă pitit după un nor micuţ în formă de înger. Şi mai trimite din când în când câte o rază să-l pândească. Îl gâdilă puţin şi îl face să strănute. În felul asta, el, soarele, are timp, cât călătorul nostru e cu ochii închişi, să se ascundă după alt nor. Acesta e în formă de …cal. Şi nechează. Parcă vrea să-l provoace la o cursă nebună peste câmpia fără sfârşit. Şi ce credeţi? Călătorul abia aştepta. Se odihnise destul.  Se înălţă brusc alăturându-se calului alb care bătea cu copitele în cer, si scotea aburi pe nări. Şi începu cursa. Norul cal era mai mereu cu un pas doua înainte, pentru că avusese grijă şi studiase bine traseul până se hotărî călătorul să i se alăture. De multe ori, fără nici un avertisment, o lua pe o scurtătură, e drept că era un pic mai periculos pe acolo, pentru că trebuia să treacă printre doi nori mari, negri şi cam arţăgoşi, dar asta îl ajuta să fie mai mereu în frunte. Dar şi călătorul nostru avea un avantaj. Vântul. Avusese grijă de la bun început ca să-l mâne vântul din spate. Iar acesta, înţelegând despre ce este vorba, acceptă să-i facă jocul şi îl luă pe aripile lui, ajutându-l să recupereze timpul pierdut. Şi uite aşa au ajuns împreună, umăr lângă umăr la final. S-au salutat zâmbind şi s-au despărţiti ca cei mai buni prieteni, promiţându-şi alte curse, peste alte câmpii, în alte timpuri viitoare.

Am uitat să vă spun că personajul nostru nu este foarte tânăr, şi că speră ca ultima lui călătorie, cea fără întoarcere,  să fie precum cele de care v-am povestit, iar el să rămână pentru totdeauna, acolo, la linia orizontului.

Aceasta poveste a fost scrisa pentru provocarea de luni propusa de psi.