Începuse să creadă că e altcineva. De fapt nu era chiar o credință, ci mai mult o senzație, un sentiment ciudat că deşi corpul era același, totuşi EA nu mai era la fel. Era prima oră când avea o astfel de stare ciudată. Poate că muzica era vinovată. Vibrația îi pătrunsese adânc în suflet și începuse a lucra modificând celule, gânduri, trăiri. Simțea un fel de ademenire, o atracție irezistibilă, de parcă un înger ar fi chemat-o, așteptând-o cu brațele deschise, pentru a o proteja cu aripile lui. Îi auzea chiar și cuvintele, fără să le înțeleagă efectiv, doar le simțea parcă lovind-o direct în plexul solar. Pulsau acolo, adânc în ea, stârnind valuri de emoții nemaiîntâlnite. Simțea că nu mai dorește nimic. Avea deja totul. Departe, soarele răsărea. Nu-și dăduse seama că se făcuse dimineață. Stătea doar acolo, nemișcată, cu muzica pe repet, de nu mai știa câte ore. Privi pe fereastră. Cerul o amețea cu un amestec de rosu, galben, gri și albastru. Nu-i venea să creadă cât este de frumos. Nu mai privise cerul, așa cu toată ființa ei, din copilărie poate. Privi și soarele. Se înălța ca un mesager, ca o rugă a pământului către cer.

Cam de două săptămâni aflase că are cancer. Sufletul ei se zbătuse dureros încercând să înțeleagă de ce. De ce ea? Cu ce greșise? Și cui? Acum însă, nu mai avea nevoie de acele întrebări. Nu că și-ar fi primit răspunsurile, ci pur și simplu nu mai avea nevoie de ele. Se schimbase, nu mai era femeia bolnavă de mai înainte. Poate că trupul ei încă mai purta în el sămânţa bolii, dar ea nu. Era dincolo de boală. Pășise pur și simplu ca peste un prag. Poate o condusese îngerul de mână, șoptindu-i cu grijă, de astă dată perfect pe înțelesul ei:

Acum o să trecem, haide, nu te teme, totul o să fie bine.

Pe buze îi stătea un singur cuvânt:

Mulțumesc.

Îi mulţumesc şi eu lui psi pentru inca o duzina minunata si desigur lui tibi care a ales cuvintele.