Se nasc lumini tihnite-n ape
Pierdute atunci când a trecut un nor
Și-n urma lui au mers să se adape
Suflete însetate de-al amăgirii dor.
Se nasc scântei aprinse-n ochii
Ce tot mai cred în visele de ieri
Plângându-și frunzele încet ca plopii
În primăvara toamnelor stingheri.
Se nasc iubiri topite-n inimi
Sorbind emoții din necunoscut
De necrezut, se-nalță lacrimi
În urma ploii în care visele au renăscut.
am o senzaţie de dulce – amărui sau de melancolie citindu-te astăzi.
Da, am si eu aceeasi senzatie dupa ce am descoperit si la tine lumina…
Frumos! 🙂
Multumesc!
pai ce sa mai zic eu.. ca-mi iei toate cuvintele frumoase cu versurile tale.. ma lasi asa fara ele… nu-i frumos!!!!
promit ca nu mai fac… 🙂
Da…O licarire de tandrete strivita de pleopele unui ochi hain ! Frumos si inspirat “jocul” versurilor tale !
Multumesc Andrei. Nu ochiul e hain ci imaginile care i se arata si care il fac sa se inchida… in el.
Si asta e o versiune.Oricum, scrisul tau imi procura senzatii extreme, cald -rece,dulce-amar ceea ce ma face sa cred ca si tie iti sunt placute starile astea !
Inca odata, f. frumos !
Mie nu doar imi plac starile astea … eu sunt facuta din ele…
Of, cat ma regasesc in aceste versuri! Imi da senzatia trista a unei dulci-amarui melancolie care imi rascoleste mereu sufletul. Traim prea mult in regretele de ieri, prea putin in prezentul lui astazi si parca viitorul cel de maine va fi cumva mereu captiv in trecutul de altadata. Foarte frumos scris, felicitari!
Multumesc mult Ana, si bine ai venit pe blogul meu!
Nu-i nici dulce nici amarui, este chiar sensibila 🙂
Bine si asa 🙂