Poale-n brâu

Din ciclul “Nu faceţi ca mine” vă prezint povestea brânzoaicelor moldoveneşti. Drept introducere va dau un sfat (singurul care poate fi urmat cu încredere din acest post). Dacă cumva vă vine vreo idee strălucită, să gătiţi ceva ce nu aţi mai făcut anterior, şi sunteţi la fel de gospodină ca mine, faceţi ceva, orice, ieşiţi la o plimbare, urmăriţi un film bun, organizaţi o petrecere, orice, numai să uitaţi de ea… de idee. Din păcate la mine nimic nu funcţionează când e vorba de ideile proprii. M-am trezit cu ea de dimineaţă, am rumegat-o jumătate de zi, am cumpărat nişte drojdie (că restul am bănuit că am prin casă) şi am purces la treabă.

Nu înainte de a studia vreo oră site-urile cu reţete. Recunosc că ideea iniţială era să fac pâine de casă. Cum am ajuns la concluzia că mai bine fac brânzoaice să nu mă întrebaţi, conexiunile neuronale implicate fiind mult prea complexe pentru a putea fi redate în cuvinte. Probabil că motivaţia a fost că aveam nişte telemea nu prea sărată care trebuia utilizată rapid.

Am răsfoit eu site-urile cu reţete….nimic satisfăcător. Când îmi venea deja să dau cu internetul de pământ, brusc m-a lovit revelaţia. Ce-mi trebuiesc mie reţete online când eu am ditamai raftul cu cărţi de bucate. Apuc una, cea mai rufoasă, în subconştientul meu născându-se probabil ideea că dacă e mai obosită, e mai bună, arătând aşa pentru că a fost utilizată mai des. Nu de mine desigur, de mama, că ea a cumpărat-o. Se numeşte “1000 reţete pentru gospodine” de Elena Ibrian, publicată în anul 1992. Evident nu îmi era adresată mie, trebuia să-mi dau seama din titlu. Era pentru GOSPODINE…. În fine, am găsit rapid reţeta, am citit-o de vreo 3 ori fără să reţin nimic şi… pe cai.

Prima problema a fost cum măsor eu făina… Din ochi desigur. 500 grame de faină reprezintă fix jumate de pungă de un kil. Normal, nu? Apoi ar fi trebuit să adaug 150 grame de untură bine sleită. Acum că nu aveam untură era clar, am folosit unt, dar cum e cu treaba cu bine sleită? Adică tare? Întărită? Sau moale, înmuiată? Prea complicat pentru mine. Aşa că am decis să pun untul într-o farfurie şi să pun farfuria pe oala în care fierbea ciorba. Când am vâzut că jumate din unt fierbea şi restul nici nu se topise măcar am luat farfuria de pe oală am frecat untul cu furculiţa, l-am lăsat să se răcească şi l-am pus peste făină. Am amestecat puţin, că frământat nu pot să-i spun, apoi am realizat că eu aveam doar vreo sută de grame de unt, nu era suficient, aşa că am mai pus nişte ulei de măsline. Cât? Habar nu am, că am turnat direct din sticlă. Apoi am adăugat laptele in care am dizolvat drojdia, am început să frământ, dar cum laptele nu a fost suficient (că l-am pus tot din ochi) am mai adăugat nişte apă călduţă, şi în fine am reuşit să frământ. Dar, ups, uitasem de zahar şi sare. Le-am pus peste aluatul gata format, am mai frământat niţel, până nu am mai simţit chiar toate granulele de zahar şi gataaa.

Mă uit din nou în carte… surpriză, zice că sa-l dau la rece, la crescut, pentru 3 ore… La rece???? Din toate cunoştinţele mele într-ale bucătăriei eu ştiu că aluatul creşte la cald. Mă gândesc, dacă a greşit tanti reţeta? Dilemă mare… până la urmă bag ligheanul în frigider. După vreo oră verific, crescuse. După alte două ore scot ligheanul. Crescuse fix atât cât era după prima oră. De ce a trebuit să-l las trei ore dacă nu a crescut decât în prima? Greu de înţeles.

Între timp preparasem compoziţia. Brânză, două ouă, un pic de smântână, zahăr turnat cu punga, şi esenţe. Aveam de gând să pun şi esenţe adică. Pentru că surpriză… se terminaseră toate. Zic, lasă că pun coajă de lămâie. Deschid frigiderul nici lămâie nu mai era. Găsesc nişte praf de scorţişoară. Ştiu că se pune la plăcinta cu mere nu la cea cu brânză. Ce contează… lasă că merge. Pun şi nişte stafide, că din alea aveam din belşug, şi gata.

Caut sucitorul… parcă, parcă aveam eu şi aşa ceva. Da, aveam, norocul meu, că altfel chiar ar fi fost jale. Întind aluatul direct pe masa din bucătărie, dau să tai pătratele (triunghiuri, romburi, şi ce-or mai ieşi), dar mă întreb cum să fac asta fără să zgârii masa cu cuţitul. În fine, cu atenţie desigur, n-am zgâriat nimic. Mă apuc de format brânzoaicele. Iar întrebare de baraj… cum trebuie să fie dumnealor, rotunde, pătrate, sau triunghiulare? Ca să rezolv problema le-am făcut de toate trei. Am pus câte două linguriţe de umplutură, deşi în reţetă zicea doar de una, şi mă pregătesc să le ung cu ou bătut. Dar cu ce pana mea să le ung? Că pană, cum avea bunica la ţară, n-am. Aşa că le-am uns cu degetele proprii şi personale. A durat unsul mai mult ca formatul brânzoaicelor….

Cuptorul era încins deja, la 230 grade, (în carte scria să coc la foc bun), bag tava şi programez pentru o oră. Noroc că după jumătate de oră m-am dus să mă uit. Erau super coapte, dacă le mai lăsam 5 minute se ardeau.

Acum, la ora la care scriu, am mâncat deja patru.

Bune, aluatul uşor crocant, interesante la gust datorită prafului de scorţişoară… cu alte cuvinte, având în vedere că n-am respecat nimic din reţeta aia au ieşit nesperat de bine.

Pun şi două poze, dar numai dacă promiteţi că nu le studiaţi cu atenţie, şi mai ales dacă promiteţi să nu rădeţi (prea tare).

IMG-20130524-00004

IMG-20130524-00005

39 thoughts on “Poale-n brâu

  1. Vai, ce-am mai ras ca m-am recunoscut la fix in experienta ta! Si eu fac absolut la fel. Daca n-am ingredientele, incerc sa adaptez reteta la ce am plus ca n-am rabdare sa parcurg toate etapele. Si totusi iese ceva! Inestetic dar gustos. Sa-ti fie de bine!

  2. Sigur nu esti singura care improvizeaza in bucatarie. Eu de obicei fac la fel si de cele mai multe ori imi promit ca data viitoare o sa ma tin strict de ce scrie in carte, numai ca data viitoare iar fac la fel 😀 . Nu stiu ce inspiratie a trecut prin aer astazi dar mie imi venise dor de placinte tot cu branza. Pana la urma am facut cornisoare (croissants, cum le zic francezii), dar am cumparat aluatul gata facut,ca am muncit pana la 18:30.

  3. Cum ziceam ,cald-rece,dulce-amarui si tornada cat cuprinde ! N-am gustat pana acum retea ta,in schimb….pare o cmbinatie de bun gust.Exotica !…
    Ps.Arta culinara,ca orice arta,implica multa imaginatie si nu canoane !Atentie insa la cele trei dimensiuni :90,etc.etc..Nu ?

    • Nu-ti face tu griji pentru dimensiunile mele, la cat stres servesc, si la cata miscare fac, pot sa mananc cat o balena ca tot slaba raman 😆

  4. Cum zicea mama, esti numa buna de maritat 🙂
    Acum cat e gluma-i panarama, Data viitoare sa folosesti ca umplutura, branza de vaci amestecata cu ou, zahar si putina esenta de rom. Drojdia, ca sa nu-i omori ciupercuta, se dizolva cu un pic de lapte putin caldut. Iar in aluat se pune un pic de sare. Shh… nu spui la nimeni ca stii de la mine. 🙂

    • Stiam tot ce ai spus tu aici, drojdia asa am si dizolvat-o, sare in aluat am vrut sa pun dar am uitat in prima faza, mi-am adus aminte doar putin mai tarziu decat trebuia, iar branza telemea am folosit-o intentionat ca sa scap de ea, ca se strica in frigider 🙂 Oricum multumesc de sfaturi 🙂

  5. Ce mai contează frământările şi problemele de ordin tehinic? Rezultatul este grozav de apetisant. Şi nu doar privirii, sunt sigur că şi la gust au fost grozave! Nu? 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *