Ne plânge drumul grăbita trecere sub cer?
Amuţeşte câmpul lăsat în urmă, gând stingher?
Ne ating cu dorul norii prea înalţi?
Sau ne uită viaţa mult prea însetaţi?
Ne mai vrea pădurea, verde iar să respirăm prin ea?
Mai visează floarea să ne umple ochii, prea orbiţi deja?
Coboară cerul, umerii să ni-i cuprindă?
Sau ne şterge pământul umila amprentă?
Ne aşteaptă ploaia, destinul stropilor să-l împlinim?
Ne provoacă vântul, tropotul să i-l strunim?
Ne caută în noapte visul, să se înfăptuiască-n noi?
Nu, prea trecători noi suntem, şi prea plini de nevoi.
Reblogged this on Graffiti-uri pe pereţii unei gări.
Asa cum spune si poezia, omul nu este vesnic si nici viata lui.
Da, e trecator si plin de nevoi… emotionale…
Nu doar de nevoi emotionale, ci si materiale.
stiu, dar eu despre acelea am vorbit in poezie 🙂
Eu am inteles despre ce ai vorbit in poezie. Un om care nu are emotii poate fi considerat un robot.
Foarte frumos scris. Mă regăsesc undeva printre cuvintele tale. O seară plăcută. 🙂
O seara placuta si tie Kristi!
Te pune putin pe ganduri. Frumos 😀
Asta era si ideea… 🙂
Viaţa văzută prin filtrul întrebărilor retorice… 🙂 Interesantă poezie!
Ma bucur ca o gasesti interesanta… 🙂 Multumesc.
🙂
Probabil ca de la entorsa de glezna mi se trage 😆
Nu ţi-a trecut? Credeam ca ai scăpat de “bubiţă”.
Eiii, dureaza… abia am o saptamana si un pic, trebuia sa stau cu ghipsul 3 saptamani, eu l-am dat jos in noaptea care a urmat zilei in care mi l-au pus… 🙂 asa ca mai dureaza.
Eh, dacă nu ai avut răbdare, asta este!
Nu de la entorsa ti se trage ! Vine de la marea ta gingasie dublata de un talent real !
Off, ce dragut esti tu… Multumesc!