Necunoscutul

ca. 2001

Te asaltează brusc într-o zi. Te uimeşte, te impresionează. Nu-l înţelegi deloc, sau nu pe deaîntregul. Ai vrea să-l pătrunzi, să-i studiezi profunzimile, dar nu ştii de unde să-l apuci, de ce să te agăţi pentru a-ţi reuşi înaintarea. Da, e el, necunoscutul. Câteodată te priveşte lung de dincolo de fereastră, de undeva din depăratare, altădată te cheamă chiar din tine, e în piesele tale componente, luate separat sau împreună, ca un angrenaj, sau în componentele mai delicate, mai subtile, pe care uneori le percepi vibrând iar alteori te întrebi dacă există.

Vine din trecut, pentru că şi acolo este o doză bună de necunoscut. De neînţeles, de nerăspuns. Şi se îndreaptă cu viteza unui atlet bine antrenat fix spre viitor. Ce este un viitor? Unde este el? Când? Despre cum nu are rost să mai întreb. De ce ar merge lucrurile firesc, pe un făgaş cunoscut şi aşteptat, când e atâta necunoscut care trebuie să se manifeste… Aşa cum binele şi răul trebuie să coexiste, să se împletească, la fel, cunoscutul şi necunoscutul, ştiutul şi neştiutul, înţelesul şi neînţelesul, liniştitorul şi înnebunitorul trebuie să aibă un rol egal. Iar atracţia necunoscutului poate fi comparată, cu oarecare rezerve e drept, cu atracţia răului. Te tentează, te atrage, te cheamă spre el, ai vrea să-l tatonezi, să-l pipăi, să-l simţi, să afli din ce material nepământesc e făcut. Chiar dacă pericolul pândeşte după acel colţ. Rişti. E palpitant, vrei să încerci, să AFLI. Şi cu fiecare pas făcut, cu fiecare colţ cucerit, sunt altele, mai neştiute, mai ascunse, mai tentante. Dar la un moment dat spui STOP. Te-ai maturizat, ai depăşit nivelul, curiozitatea s-a ponderat, chiar şi rezistenţa la stress s-a diminuat, nu mai ai chef să rişti. Pentru ce? E atât de comod în propriul tău cunoscut. În spaţiul şi timpul tău. Nu ai surprize. Nu îţi creşte tensiunea. E comod. Cuminte. Odihnitor.
Dar necunoscutul există, şi va exista mereu, va fi dincolo de aria ta vizuală, de sunetele pe care le poţi auzi, de noţiunile pe care creierul tău le poate înţelege, dincolo de norii care acoperă cerul şi de valul care îţi mângâie picioarele. Dincolo de visele tale, de emoţiile deja trăite, dincolo de viaţă, şi mai ales, dincolo de moarte. Doar o “iluminare” te poate salva.

 

14 thoughts on “Necunoscutul

  1. Pingback: Psiluneli-Necunoscutul | Cățărătorii

  2. Da…avem doi parinti,patru bunici,etc strabunici si alte rude.Pe langa mostenirea genetica este si o nota de plata pe care, vrem nu vrem,trebuie achitata! In ce priveste atractia raului,cred ca e normal sa existe cata vreme datoriile facute de stramosul nostru Adam nu au fost inca platite.Cred ca avem lasata insa libertatea proportiei de a sti cat rau si cat bine sa amestecam in ceaiul de dimineata. Cred eu…

  3. Da, doar o iluminare ne poate salva sa nu alegem gresit drumul in necunoscut. Pentru asta ne trebuie nu trei zile ci doar timpul unei rugi catre Dumnezeu ca El sa ne trimita gandul cel bun!
    Ai scris foarte frumos!

  4. Necunoscutul e singurul îndemn trainic în lume, fiindcă întrânsul se ascund toate tainele ce dau preț vieții…spunea L. Rebreanu…și mare dreptate are 🙂

  5. Cineva spunea că iubirea e un mister și de aceea ne cucerește. La fel și necunoscutul, ne atrage, tocmai pentru că e plin de mister.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *