Sufletul poate sa nu doară

Am scris acum mai bine de un an un articol, Sufletul doare?, în care întrebam, la final, dacă e de preferat să aleg un trai liniştit şi cuminte sau pasiunea devoratoare.
Uitasem de el, dar krab607, mi-a lăsat zilele trecute un comentariu, prin care spunea că nu e nici un fel de alegere, că atât cât trăieşti nu poţi să o faci decât cu pasiune, că liniştea e pentru îngeri. Dacă acest comentariu ar fi fost atunci, în mai 2012, când am scris acel articolaş, nu aş fi făcut altceva decât să aprob, cu entuziasm chiar, cele spuse de ea, pentru că întrebarea mea era oricum mai mult retorică, eu fiind dinainte convinsă că sunt pasiunea, şi că nu pot trăi astfel decât cu ea, şi prin ea. Atunci iubeam nebuneşte, aveam momente de fericire intensă sau de suferinţă greu de suportat, eram îndrăgostită de cele doua hobbyuri ale mele, florile şi blogul, visam noapte că îmi înfloresc toate florile odată, şi erau câteva, sau scriam articole noaptea în gând…
Ei bine, acum, în iulie 2013, toate astea m-au forţat spre autoanaliză, şi am realizat că lucrurule stau total diferit. Iubirea a ars la cote mult prea înalte, şi acum mocneşte doar, diferit. Calm, liniştit. E de fapt altceva. S-a transformat într-un alt sentiment. Prietenie poate, nu ştiu… Aproape că nu mai există suferinţă, nu mai există durere, tristeţe, aşteptare. Citesc articolele din vremea aceea şi nu mă mai recunosc în ele. Şi a trecut doar un an. Pe blog scriu mai rar, trebuie să mă mobilizez ca să fac asta, nu mai vine de la sine, nu mai scriu mental poezii mergând pe stradă, scrisul presupune acum efort, pe când atunci însemna bucurie.
Şi mai e ceva. Mi s-au întâmplat recent lucruri total neaşteptate, extrem de marcante, am luat decizii unice în viaţă, care ar fi trebuit să fie cel puţin dureroase, tragice chiar, şi nu exagerez cu nimic. Ei bine, asta nu m-a afectat aproape deloc. Am încercat să mă autoconving că nu există alte soluţii, şi sunt chiar liniştită, ciudat de liniştită aş putea spune. Nu sufăr, şi da, nu mă doare sulfetul.
Poate sunt doar cicluri ale vieţii, după furtună iese şi soarele. Stau şi mă întreb însă, când a fost furtună, atunci sau acum, şi când soarele strălucea de fapt…? Care din stări, din vara lui 2012 sau de acum (ambele duse la extrem), este cea bună, normală, pozitivă, şi care nu? Răspunsurile nasc întrebari, ca întotdeauna.
Am profitat de faptul că de când cu ieşirea din wordpress mă citeşte mult mai puţină lume, şi am scris acest articol mult prea intim. Aşa că, vă rog, nu vă apucaţi tocmai acum să mă citiţi 🙂