Binele tuturor

Este clar că binele tuturor e şi al nostru. Nu poate să ne meargă doar nouă bine, restul oamenilor fiind în situaţii sociale, materiale, emoţionale nu prea fericite. Suntem parte dintr-un întreg, şi binele acelui întreg este evident şi al nostru.
Dar. Pentru că întotdeauna există şi un dar. Binele tuturor e una, şi binele fiinţelor luate individual şi raportate doar la noi e alta. Când ne raportăm la o persoană anume, putem avea reacţii total diferite în ceea ce priveşte binele pe care il dorim. Copilului, părintelui, soţului, iubitului nostru îi dorim binele cu orice preţ, chiar cu preţul răului nostru. De multe ori îi băgăm pe gât binele, aşa cum îl interpretăm noi, cu toată buna noastră intenţie, făcându-i de fapt mai mult rău. Şi nu ne lăsăm uşor convinşi să renunţăm.
Apoi, colegului de serviciu, vecinului, amicului de şpriţ, îi dorim de regulă binele, dar în măsura în care asta nu determină un rău al nostru, cât de mic. Dacă şi noi şi colegul de serviciu aspirăm la aceeaşi funcţie devine o problemă. Binele colegului ar însemna să primească el funcţia. Şi noi? Să fim sinceri şi corecţi, în 99% din cazuri vom dori noi funcţia, şi vom şi face tot posibilul s-o căpătăm. E posibil să realizăm chiar că celălalt o merită poate mai mult ca noi. Nu contează. Acum, în funcţie de educaţie şi personalitate metodele de a acţiona în sprijinul a ceea ce ne dorim vor fi mai mult sau mai puţin cinstite, corecte, colegiale, etc.
Apoi sunt ceilalţi, necunoscuţii, de care de multe ori ne împiedicăm în piaţă, la supermarket, în autobuz, metrou, troleu sau ce-o mai fi, în trafic, etc. Faţă de aceştia reacţiile nostre sunt aproape de adversitate. Ce să spun… chiar şi la biserică, la vreo cinstire de moaşte, la vreo pomenire sau alte îndeletniciri din astea sfinte, oamenii sunt… speciali, ca sa zic aşa. Se calcă unii pe alţii în picioare, la propriu dacă au ocazia, se împing, se înghiontesc, totul ca să ajungă acolo unde şi-au propus, mai repede, înaintea celorlalţi. Să-şi ia porţia de sfinţenie şi să se întoarcă acasă mai puri, mai curaţi, mai fericiţi.
E greu de înţeles aşa ceva, şi totuşi se întâmplă. Nu doar o dată ci mereu, de fiecare dată când apare ocazia. Ce simt acei oameni, ce gândesc în momentele acelea, e greu de aflat. Fiecare îşi redescoperă atunci simţul ascuţit al dorinţei de supravieţuire, cu orice preţ. Atunci binele celorlalţi sau al tuturor dispare din ochii fiinţei umane, dorinţa disperată de a obţine acel ceva îl orbeşte pe om, şi scoate la iveală trăsături ascunse de veacuri, adânc înrădăcinate, dar care conţin în ele o forţă fantastică. Lipsesşte-l pe om de minimul necesar pentru a trăi, pune-i în pericol viaţa lui sau a copilului lui, şi binele tuturor nu va mai exista, ci doar unicul bine personal.
Poate că aşa trebuie să fie. Instinctul de conservare trebuie să funcţioneze, e vital suprevieţuirii omului ca specie, dar totuşi, de foarte multe ori se încalcă orice urmă de decenţă, şi în situaţii precum cele expuse oamenii se transformă în animale absolu gratuit şi de neînţeles, în numele binelui şi a iubirii.
Şi atunci, cum rămâne cu binele tuturor? Ei bine, acesta este doar o noţiune pur teoretică, ceva abstract, fără aplicabilitate practică. E doar un termen filozofic, dar o temă generoasă pentru psi-luneala de azi. De aplicat îl aplică fiecare cum îl taie capul, în funcţie de evoluţia sa spirituală, de educaţie, de propria experienţă de viaţă, şi de situaţiile concrete în care este pus.
Vă doresc tot binele din lume.

20 thoughts on “Binele tuturor

  1. Pingback: Psiluneli- Binele tuturor | Cățărătorii

  2. omului, dor, îi lipsește de fapt altruismul. în plus, dacă ar fi să ne raportăm la binele celuilalt cu orice preț am să îți dau un exemplu simplu: oamenii care au patima alcoolului. pentru ei a bea este ceva firesc, normal, chiar dacă cheltuie pentru asta totul. privit din exterior, desigur că nouă nu ni se pare bine. de aceea spun că bine cu de/a sila și cu orice preț nu se poate.
    și mai spun că în natura noastră suntem mai egoiști decât credem ori spunem.

  3. Pingback: Binele tuturor | Alma Nahe

  4. Foarte frumos şi sdevărat ai spus ce ai spus.
    Am şi eu o mică cîrcoteală: mămica m-a învăţat că binele cu forţa nu se poate face, iar viaţa m-a învăţat că de multe ori, facerea de bine… ştii tu: nu rămîne nepedepsită.
    S-auzim numai de bine (în general) 🙂

    • Corect, si eu am invatat cam aceleasi lucruri, dar uite ca din prea multa dragoste de multe ori gresim… si incercam sa facem bine si cand nu e necesar…

  5. Pingback: Ne vor binele tuturor « Dictatura justitiei

  6. Pingback: Binele tuturor ? Să fiu iertat, o utopie … | Gară pentru doi

  7. Am încercat să scriu câteva rânduri la mine, fără să fi citit nimic la vreunul înainte. Bine am făcut! Că de te citeam, nu că aş avea alte idei decât tine, nu, dar sunt sigura ca as fi luat scrierea ta ca…fila dintr-un manual cu instructiuni: cum să fii mai tare şi mai tare în lumea binelui general. Şi eu îţi doresc numai bine, şi spre binele nostru…mai scrie..că bine o faci!

    • Esti o draguta. Nu stiu daca am scris bine, pur si simplu am relatat ce cred, si ce vad, si ce simt… Sper ca ai scris si tu, merg sa vad.

  8. Pai cine sa fie ? Eternul “eu”! Toate se subordoneaza acestui cuvant care a creeat Iadul si Raiul. Ceea ce spui sunt exemple pentru aceasta teza.

    Iar despre crestini ,( spun asta cu mine incepand!), nu oricine care se”afereaza bigot prin curtea bisericii” sau stand in pozitia bursucului in interiorul ei este receptacolul optim al credintei. Nu banii veniti de pe o pozitie sociala iti pot cumpara existenta viitoare a sufletului tau.
    Este vorba despre o educatie gresita: ca noi putem totul defapt, avand in necunoastere totul !….

  9. Pingback: Binele tuturor sau Postmodernismul unei utopii antice | BLOG D'AGATHA

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *