Doi pini

pinetreesunset
Stau la umbra unui pin. De fapt nu unul, ci doi. Mă aşez pe o buturugă, şi rămân acolo, nemişcată. Soarele îmi sclipeşte mărunt printre acele pinului. Sau a pinilor, ca sunt foarte apropiaţi, şi coroanele lor se întrepătrund. Căteva gâze mă adulmecă şi apoi se urcă vioaie pe picioarele mele. La fel ca pe buturugă, pe trunchiul pinilor, pe firele de iarbă, şi printre pietrele din jur. Încep, treptat, să fac parte din peisaj. Gâzele au înţeles asta înaintea mea. De fapt ele nu înţeleg, ele ştiu. Tălpile goale ştiu şi ele. Şi se lasă înrădăcinate. Îmi cresc rădăcini, le simt cum mă gâdilă adânc în tălpi când fac conexiunile cu vasele de sange, cu centri nervoşi, cu fiecare celulă în parte. Mi-e ruşine să mai gândesc. Pentru că acele gânduri vor fi de acum ascultate, mai întâi de cei doi pini, care se vor întreba unul pe altul… Ce e asta? Apoi firele de iarbă vor fremăta: Cine ne tulbură liniştea? Şi gâzele vor deveni agitate. Ce se întâmplă? Dar se vor linişti curând. Vor lua exemplu de la pietre. Netulburate, vor trimite înapoi mesajul liniştii, al păcii, al cuminţeniei şi al echilibrului.
Privesc pământul. El e al meu sau eu sunt a lui? Încep să mă integrez din ce în ce mai bine. De fapt nu e nimic nou, aşa era şi până acum, doar că eu nu ştiam. Sunt parte din el. Chiar ne asemănăm. Părul îmi este castaniu, având culoarea adâncă a pământului şi onduleurile unui câmp în bătaia vântului. Pilelea îmi este palidă, nici albă, nici închisă la culoare, pământie. Ochii îmi sunt căprui… cum ar fi putut fi altfel? Dacă erau albaştri, aş fi aparţinut şi cerului? Sau poate mării. Dar nu avea cum, pentru că îmi e la fel de teamă de zborul înălţimilor cum îmi e şi de adâncimea oceanelor.
Sunt fiica pământului, şi am drept fraţi doi pini falnici. Natura întreagă mă ştie.

4 thoughts on “Doi pini

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *