Ai plecat

Tu ai plecat
Ai privit inapoi doar o clipa
Dar degetele tale au rămas.
N-au vrut să plece iar cu tine
Mi-au făcut mai întâi un semn
Ce părea un stins La revedere
Apoi s-au dedublat într-o îmbrăţişare
Şi într-o mângâiere.
A degetelor mele.
Mă întrebam, ce să aleg?
Îmbrăţişarea, mângâierea?
Dar nu, am ales doar semnul
Obosit cum era de atâta aşteptare
Pentru că am ştiut că nu e un Adio
Şi că va mai fi.
Tu ai plecat
Dar degetele tale au rămas
Ascunse în clipele uitării de noi.

Adidaşii mei preferaţi

Azi vreau să vă vorbesc despre adidaşi. O să rădeţi, spunând că este un subiect foarte, foarte banal, şi care nu merită abordat pe un blog. Ei bine, nu este aşa deloc. Deci o să vă spun povestea adidaşilor mei, care nu e deloc una banală, şi nici obişnuită.
Până acum 5 ani nu am avut niciodată o pereche de adidasi dama care să mă mulţumească cu adevărat. Ori erau prea grei, ori erau din materiale de proastă calitate, ori îmi transpira piciorul în ei, ori se stricau foarte repede, ori, ori, ori. Până acum 5 ani, într-o toamnă ca asta, dar ceva mai caldă, şi fără zăpezi de la 1 octombrie, am luat eu magazinele la colindat, la propriu, ca atunci le colindam doar cu piciorul nu mai mult cu mousul ca acum. Şi, sincer, n-am umblat prea mult, pentru că adidaşii destinaţi mie, mi-au ieşit imediat în cale, chiar la primul magazin în care am păşit. Nu m-am uitat la nicio altă pereche, ci m-am dus ţintă la ei, ca atrasă de un magnet. I-am probat, în raft era chiar numărul meu, eu port 36 la pantof, şi de regula asta e mărimea cea mai mică care se etalează la raft. Erau atât de uşori că nu mi-a venit să cred. Albi imaculaţi, din combinaţie de piele cu panză, un format perfect plăcut ochiului şi piciorului meu. Nu cred că am stat acolo, la raft, mai mult de 5-10 minute. M-am decis rapid că îi vreau neapărat, m-am dus la casă, am achitat, cca 200 lei cred că a fost preţul, vânzătoarea i-a pus în cutie, cutia într-o sacoşă şi la revedere. Când am luat sacoşa în mână am avut un mic şoc. Observasem eu că acei adidaşi erau uşori, dar totuşi…. Am scos cutia din sacoşă, am desfăcut-o să mă conving că nu era goală. Efectiv am fost convinsă că mi-a dat doar o cutie goală, atât de uşoară era.
Ei bine, după 5 ani de la această achiziţie, încă mai ţin minte toate detaliile, mai ales că adidaşii respectivi sunt încă pe hol, i-am purtat din nou chiar ieri, şi încă o să-i mai port deşi acum sunt puţin obosiţi, dar de un lucru de calitate eu nu mă despart prea uşor.
Acei adidaşi de care vă vorbesc au văzut, cu siguranţă, o jumătate de Românie, şi vreo câteva tări străine, pentru că de fiecare dată când am călătorit, i-am luat şi pe ei, ca să aibă grijă de picioarele mele, şi vă garantez că au avut. I-am purtat la sală, la fitness, la tae bo, şi oriunde am făcut sport.
Dovadă, dacă vreţi una, este că în singura poză cu mine de la acest blog (de la Despre mine), sunt şi ei acolo, fotografia fiind din toamna trecută. Iat-o:
sf ana 013