Tu ai plecat
Ai privit inapoi doar o clipa
Dar degetele tale au rămas.
N-au vrut să plece iar cu tine
Mi-au făcut mai întâi un semn
Ce părea un stins La revedere
Apoi s-au dedublat într-o îmbrăţişare
Şi într-o mângâiere.
A degetelor mele.
Mă întrebam, ce să aleg?
Îmbrăţişarea, mângâierea?
Dar nu, am ales doar semnul
Obosit cum era de atâta aşteptare
Pentru că am ştiut că nu e un Adio
Şi că va mai fi.
Tu ai plecat
Dar degetele tale au rămas
Ascunse în clipele uitării de noi.
Cum traduci tu iubirea prin semne …uitate! Mă faci să mă intorc in timp…
Asa incep iubirile, semne, ganduri, amintiri…
Foarte frumoasă poezia ta, Dor!
“”Să învăţăm să conjugăm iubirea
Chiar şi-n limbajul degetelor neplecate…”
Iubirea se conjuga in multe feluri, atunci cand exista…
Acum recitind, mi-am dat seama de subtilitatea mesajului tau: alegerea este spre duh desi, el se afla mult obosit de asteptare .Dar de abia asteptarea, si ea o forma a suferintei, a pus temelie de piatra unei relatii neasteptate si poate…chiar haotica de multe ori! Cand fiintele se despart vremelnic, ultima “prelungire” posibila a sufletului lor o reprezinta degetele mainilor, care,in cele din urma, isi inteleg rolul strict pe care-l au si in felul asta mahnite,se intorc rusinate la dimensiune stricta a materialului din care fac parte.
Ma bucur ca a ajuns la tine esenta alegerii mele, Iti multumesc Andrei.