Corespondenţe

Mi-a vorbit luna
Cu albele-i cuvinte
Despre un răsăsrit
Şi un apus cuminte.

Mi-a vorbit steaua
Ce tocmai lumina
Că va cădea odată
Chiar de-ar fi steaua mea.

Mi-a vorbit frunza
Cu glasul ei subţire
Că de-i frumoasă verde
Îmi lasă o amintire.

Mi-a vorbit pasărea
Din zborul ei prelung
Că va rămâne odată
De-a pururi pe pământ.

Eu le-am rugat atunci
Să nu mă uite-n zbor
Şi să mă ia cu ele
În apusurile lor.

O nuntă de vis

Mi-am adus aminte zilele trecute despre ultima mea experienţă în materie de cununat. Asta s-a întâmplat acum câţiva ani şi a fost ceva special. Am cununat atunci doi tineri aflaţi la început de drum, lipsiţi de posibilităţi financiare, dar proveniţi din familii de gospodari, dintr-un sat de la marginea lumii, adică a judeţului. Acolo se terminau toate drumurile, dincolo nemaifiind nimic.
Am făcut tot posibilul să-i ajutăm să rezolve toate problemele importante legate de cununie şi nuntă. Am fost cu mireasa să-şi aleagă voalul, buchetul, şi tot ce trebuia să-i mai cumpăr eu (rochia a împrumutat-o de la o prietenă), apoi ne-am ocupat împreună de invitaţii. Am făcut mai întâi lista cu invitaţi, am adunat, înmulţiţ, împărţit şi ridicat la pătrat, şi am reuşit performanţa de a stabili numărul precis de invitaţii de care era nevoie. Fix 130 de bucăţi. Asta pentru că mai întotdeauna sunt colegi, prieteni sau chiar rude, care aşteaptă să primească invitaţie, deşi ştii şi tu şi ştiu şi ei că sigur nu vor veni la nuntă. Dar dacă nu le dai, zic apoi tuturor, că vezi…mie nu mi-a dat invitaţie că altfel veneam şi eu la nuntă.
În fine, ne-am dus apoi la tipografie. Prima întâlnită în cale. N-am avut ce alege că aveau modele puţine şi fixe, precum ideile unora. Am gasit alta, cam aceeaşi poveste. Problema era că noi voiam ieftin şi frumos, că bani nu prea erau, aşa că am aterizat la a treia. Aici cu totul altfel stăteau lucrurile. Nu ne-a arătat nimeni niciun model, în schimb ne-au bombardat cu întrebări. Singura la care am ştiut răspunsul era aceea care se referea la numărul invitaţiilor. În rest, despre hârtia cerată sau lucioasă, despre formatul A3 sau A2, despre îndoită sau pliată, în două sau în trei, despre colţuri decupate, tăiate, brodate, pictate sau mai ştiu eu cum, şi despre muuulte altele, habar nu aveam. Dar asta nu a fost o problemă, angajaţii tipografiei fiind nişte profesionişti, au avut răbdare şi ne-au dat toate detaliile, în aşa fel încât chiar au ieşit nişte invitaţii foarte reuşite, şi la costuri rezonabile.
Despre nunta în sine doar câteva repere: caii cu care ne-au scos maşina din noroaiele de pe drum, râpa de vreun km pe care am urcat-o cu piciorul şi cu tocurile aferente până la biserică, locaţia nunţii … discoteca din sat, cu pământ pe jos, pereţii vopsiţi în negru cu stele colorate, fără nicio fereastră, băncile acoperite cu ţoale pe care se stătea la masa, locuri inexistente in sensul ca daca te ridicai de la masa se aseza altcineva in locul tau şi tu te aşezai unde găseai, dacă mai găseai… Ei şi când s-au apucat de dansat….. s-a făcut un praf cumplit. Despre miros nu are sens să mai spun. Transpiraţie de om care a prăşit toată ziua, cu fum de ţigară, cu miros de mâncare, şi parfumul doamnelor… o combinaţie absolut letală.
Dar peste toate astea, nu cred că au existat tineri miri mai recunoscători, nu neapărat pentru implicarea noastră financiară ci pentru fapul că am fost lângă ei, fără să strâmbăm din nas, făcându-i să se bucure cu adevărat de nunta vieţii lor. Acum au doi copii, din care prima fetiţă e botezată de noi şi sunt fericiţi şi împliniţi împreună.
Cu adevărat o nuntă de vis pe care nu o voi uita niciodată.

Tot despre adidas

Aşa cum spuneam într-un articol recent, eu port cu cea mai mare plăcere încălţăminte sport, gen adidas. Îi port atât în cursele obişnuite pe la cumpărături la supermarketuri sau în piaţă, cât şi în călătorii, la munte, în orice situaţii în care am mult de mers pe jos şi trebuie să mă simt cât mai confortabil. Desigur că şi la sală tot adidaşi prefer să încalţ, mai ales că la banda de alergat chiar sunt recomandate doar astfel de încălţări cu talpa groasă, cu aderenta buna, altfel existând riscul de accidente. Jogging prin oraş nu fac, dintr-o multitudine de motive, care sunt valabile, mai mult ca sigur pentru majoritatea românilor. Gen: câini vagabonzi, lipsa unor spaţii amenajate şi sigure, lipsa de educaţie a multora dintre conaţionali, care de cele mai multe ori comentează, claxonează, sau gasesc alte modalităţi inedite de exprimare care să te facă să renunţi urgent la astfel de sport, atât de binefăcător de altfel.
E drept, că din mai anul asta când am reuşit să mă aranjez cu o entorsă de gradul III la glezna dreapta, nu mai merg la sala, având şi acum dureri dacă forţez chiar şi foarte puţin glezna, de banda de alergat nemaifiind posibil să mă apropii măcar. În schimb, nu mai pot purta nici tocuri, aşa că folosesc şi mai mult încălţăminte sport, cu talpă joasă şi comodă, gen tenişi, balerini, scarpi, etc… in sezonul cald, şi adidaşi, sau ghete fără toc în perioada rece. Sper totuşi să-mi revin cât mai curând şi să-mi pot relua activităţile obişnuite, şi mai ales tocurile…. chiar îmi e dor de ele… 🙂
De regulă port adidaşi la trening, dar asta doar la sală şi dacă merg la munte, în rest la blugi, la orice altă ţinută nu văd cum s-ar potrivi astfel de încălţăminte. Dar cum jeanşii fac parte din ţinutele mele preferate, combinaţia adidaşi + blugi esta una super purtată de mine.
Şi băiatul meu, care are 8 ani, tot încălţăminte sport poartă, dar nici nu s-ar putea altfel având în vedere că el e mai mereu cu bicicleta sau cu skateboardul, şi chiar e necesar să fie încălţat cât mai sport.
Voi purtaţi adidaşi? Dacă da, la ce ţinută şi in ce context?