Ţi-am auzit surăsul dintrodată
Curgea ca mierea albă peste noi
Şi l-am simţit în mine astăzi toată
Amar şi dulce ca o zi de joi.
Ţi-am căutat tristeţile prea nude
Plecate au fost cu gândul peste munţi
În mine au crescut seminţe calde
Din amintirea noastră încă muţi.
Ţi-am dezmierdat cuvintele tăcute
Se aşterneau ca fulgii albi de nea
Năluci, în nefiinţă blând trecute
Prin iarna ce iubirile-şi pierdea.
bravo! 🙂
Multumesc Adi!
Frumoase tristețile tale de joi,
Cuvinte pătrunse în suflet la noi,
Cu creșteri, descreșteri și fulgi albi de nea!
Daca a ajuns la sufletul vostru este minunat… 🙂
O declarație de dragoste perfectă…te copleșește citind-o 🙂
Nu stiu cat de perfecta e… dar iti multumesc oricum 🙂
Credeam că doar eu aud “privirile, zâmbetele şi lacrima”. Acum găsesc elementul ăsta si aici, şi nu ştiu cum nu mă mir, pentru că am inceput a căuta locuri şi oameni ce mă întregesc. Tu mă întregesti, şi devii cu fiecare vers, cuvant si aromă…o parte din mine. Multumesc, dor.
Cat de mult ma bucura cuvintele tale, nu cred ca stii… sau poate stii… Multumesc Adriana.
Tristeţea de joi se transformă în aşteptarea din iarnă. Frumoase versurile tale de joi.
Sa le vezi pe cele de vineri 😆 Multumesc mult Adrian.
..Ca deobicei: sensibila si frumoasa in exprimare!…eu oricum iti multumesc pentru ca ma rasfeti cu ceea ce scrii !!!
Multumesc si eu Andrei!