Te întreb
De ce tăcerile ţi-s grele
Cu fâlfâiri de nepătruns
De ce cuvintele m-apasă
În întrebări fără răspuns.
Te întreb
De crezi c-o să răsară
Din versul acela un poem
Secundele să nu mai doară
Când eu te strig, când eu te chem.
Te întreb
Unde au ars visele noastre
În care crematoriu gem
Cenuşa lor e sus, în astre
Savoarea lor e în alt poem.
Te întreb….
Te întreb cănd ai s-aduni
toate lacrimile-n pumni
s-arunci cu ele-n stele
sau sa-i pui lunii mărgele?
Lacrimile nu se sfarsesc
Tu le aduni si nu mai cresc
Dar poti sa canti in glas cu ele
Sa le presari cu praful de la stele…
…si tacerile au un rost ! Poate..un inceput de intelepciune …
Da, a vorbi putin, si doar cand e necesar, e semn de intelepciune…
O pasare naste din tarana,
un dor se naste din amor,
o intrebare aduce semnul,
ca un raspuns va da in viitor;
nu lui, si nu prin vorba sa,
ci din neant, de unde gandu-ti strabatea.
🙂
Foarte frumos Brandusa…, dar dorul nu se naste doar din amor… 🙂
Eh, asa rima :))
Sunt atatea doruri , daaaa !
frumoasa rima, oricum… 🙂
Şi eu răspund! Nu întreba!
Cercetează-n inima ta
Căci acolo e ascuns
Cel mai îngropat răspuns…
Si uite asa
raspuns clar primea
biata intrebarea mea… 😆
Spuneam ceva de inima ta! 🙂
care simtea, simtea, simtea… dar raspunsuri nu putea sa-si dea.. 🙂
:))
nu aduce mintea si inima cu ce poate aduce clipa. rabdare si asteptarea are farmecul ei. canalizarea atentiei spre cele de trebuinta imediata poate face raspunsul sa vina mai aproape decat l-am crede.
am scris mai demult despre asteptare, gasesti greu farmecul ei printre randurile mele… mai degraba greul ei…
iar ca o completare a ce ziceam mai sus: iata ce zic astia:
http://youtu.be/6Q2l5oBfZIY
Fain, multumesc mult 🙂
Te rog frumos, nu întreba.
Răspunsu, poate, vei afla
Din gânduri adunate-n gând
Și din frumosul legământ
De-a nu vorbi, de-a nu-ntreba,
Să stai doar tu cu vorba ta
Ascunsă-n sufletu-ți de dor
Și de chemare-a dorurilor.
Și-atunci poate că vei afla
Al viselor destin.
Abia atuncea răspuns va da,
De steaua ta va străluci
Alătur chiar de steaua lui,
Pe-un cer spuzit de stele.
wow, ce frumos…
Dar vreau sa stiu, sa inteleg
Misterul vietii sa-l dezleg
Chiar daca stiu ca nu am cum
Iubirea s-o intorc din drum
Voi intreba pana la sfarsit
Pe altii sau pe mine inmiit
Pana ce stele vor cadea
Pe dorul si inima mea…
Dar stelele nu cad din cer.
Iubirea doar e un mister.
Acela ce-l va dezlega
Ferice-n viață va pleca!
Nu întreba! Te rog nespus!
Căci, de răspunsul nu-l vei afla
Trudită viață vei mai avea!
Nu întreba! Rămâi cu neștiința ta.
Cum sa nu cada stelele?
Ba ele cad, ca visele
Sunt cazatoare uneori
Sageti albastre ce aprind fiori.
Raspuns voi cauta sa stii
Chiar de ma rogi, chiar daca vii
In mine voi afla ce voi sa stiu
Despre iubire, alinare si dor viu.
Poți ca să afli tot ce vrei,
Dar nu-ntreba. Tu poți să iei
Răspuns și fără a-ntreba
Din chiar inima ta!
Nu stele cad, cad visele
Ce și-au pierdut aripile
Și sunt doar vise căzătoare,
Zburând către un val de mare.
Acolo cred c-or încerca
Să vadă da-or putea zbura
Din nou, către înalt de stele,
Să stea cu gândurile tale!
Iubire, alinare și dor viu?
Sunt adunate toate, în pustiu.
De ce-mi pui zeci de întrebări,
Când nu vrei să-ţi răspund…
Nu vreau raspunsuri de la tine
Vreau doar sa simt ca esti ca mine…
Poate publici o carte cu versurile tale frumoase, daca nu ai deja una 🙂 ar fi frumos!
ar fi, iti dai seama ca imi doresc asta, dar nu am bani, nimeni nu publica poezii pe suportul financiar al editurii, ci al autorului…mai ales unul total necunoscut ca mine
Uite o intrebare…care doare…si armonia si echilibrul e doar in vers, de suflet le banuiesc departe…dar poate ma insel..citesc si eu, ca la fel cum un copil invata sa merga….
versul e facut din armonie
echilibrul insa-i prea fragil, in viata-i nebunie… 🙂