Dincolo de sine

Venise iarna. Frigul pusese stăpânire pe tot, îngheţând raze de soare, stropi de ploaie, dealuri şi câmpii, dar şi suflete, vise sau speranţe. Întunericul apăsa din ce în ce mai greu, mai mult şi mai profund, inimi şi zâmbete. Cel puţin aşa simţea ea. Chipul îi era întunecat precum nopţile nesfârşite, ochii îşi pierduseră strălucirea, sprâncenele nu mai ştiau decât arcuirea mirării sau a încruntării, iar buzele nu mai rosteau vorbe calde şi uitaseră să zâmbească.

Se despărţise de prietenul ei. Îl iubise fantastic de mult, iar acum lipsa lui era resimţită până în ultima celulă a trupului ei. Se închisese în ea, încercând să uite. De fapt îşi luase un răgaz tocmai pentru a retrăi fiecare moment fericit alături de el. Se temea că dacă nu le va păstra vii în minte, le va pierde, şi odată cu ele orice speranţă de a mai fi fericită vreodată. În sufletul ei se ducea o luptă, dorinţa de a uita şi a merge mai departe fiind mai mereu învinsă de teama de a pierde. Fără acele amintiri considera că nu mai poate fi ea, nu mai întelegea rostul fiecărei clipe care trecea lent, într-un soi de agonie perpetuă.

Realiza că cei din jur începuseră să o evite. Transmitea prea multă suferinţă, prea multă tristeţe, iar ceilalţi nu voiau să se încarce, şi o ocoleau instinctiv. Plus că ştiau că nu au cum să o ajute, singurul ajutor posibil fiind cel pe care ea însăşi şi l-ar fi oferit. Începuse chiar, la un moment dat, să creadă că s-a întâmplat ceva cu chipul ei, şi a apelat la un salon de cosmetică de la ea din cartier, pentru a încerca să remedieze ce părea a fi în neregulă. Dar nu a folosit la nimic, ochii ei erau în continuare lipsiţi de strălucirea unui suflet împăcat cu el însuşi, buzele îi erau tot triste şi nesigure, vocea stinsă şi pierdută în negura ce îi acaparase sufletul. O sigură prietenă mai păstra legătura cu ea, încercând să-i vorbească despre orice altceva, în speranţa că durerea i se va stinge cu timpul.

Dar iată ce primărvara nu putea fi oprită. Venise vremea ei, se simţea liberă şi puternică şi împrăştia în aer o boare dulce, plină de sevă, seva vieţii. Era într-o duminică, a doua zi după ziua femeii, pe care ea o petrecuse tot singură, tot tristă fără să simtă nici cea mai mică bucurie în sărbătorirea unei zile în care orice femeie se simte iubită şi admirată, îşi celebrează însăşi feminitatea din ea. Soarele îşi arătase în sfârşit chipul după lungi zile ploioase, cum nu mai fuseseră de multă vreme. Toată suflarea revenise brusc la viaţă, înviorată de aerul cald de primăvară.

Prietena ei a sunat-o spunându-i să se îmbrace repede, că vine să o ia ca să meargă undeva la marginea oraşului unde ştia o poiană minunată, ca să se bucure de prima zi frumoasă de primăvară. Nu putu rezista elanului acesteia, aşa că se îmbrăcă şi curând se aflau amândouă pe malul unui mic pârâiaş, într-un loc parcă desprins din basmele copilăriei. Cum s-au dat jos din maşină au simţiti mirosul intens de pământ reavăn şi dulce iar un vânticel jucăuş le-a ciufulit zburdând vesel prin părul lor. Câţiva ghiocei pătau cu albul lor imaculat pământul brun de sub un copac golaş. Muguri verzi de iarbă împungeau şi ei pământul din loc în loc, luptându-se în smocuri hotărâte cu frunzele căzute astă toamnă, încercând să le dea la o parte. Razele de soare se agăţaseră sclipitoare de crengile copacilor, aparent lipsite de viaţă, dar în care mustea seva puternică a reînnoirii. Şi în pârâul care susura printre pietre, soarele îşi trimisese săgeţile fermecate pentru a da viaţă fiecărei picături de apă.

Misterul revenirii la viaţă a întregii naturi pătrunse şi în ea, pe nesimţite. Simţi deodată ca şi cum un lacăt greu ar fi căzut descuiat, de pe sufletul ei. O libertate fără margini puse stăpânire pe ea iar sentimentul că nu e singură, că nu mai e doar ea, ci că face parte din tot acel spectacol al naturii, nu ca un simplu spectator ci ca un personaj principal, fusese atât de puternic încât se simţi eliberată de toată suferinţa din trecut. Soarele nu mai sclipea acum doar printre crengile copacilor şi în apele vesele ale pârâului ci şi în ochii ei. Ghioceii nu mai înfloreau doar la umbra bătrânului copac ci şi în zâmbetul de pe buzele ei, cântecul păsărilor şi zumzetul insectelor îi alungaseră orice gând, eliberând muzica din sufletul ei. Armonia naturii creştea în ea, iar chipul ei recăpătă strălucirea şi frumuseţea de altă dată.

Mulţumită de ideea pe care o avuse, aceea de a ieşi amândouă în mijlocul naturii, prietena ei o privea transfigurată. Ştiuse că orice i-ar spune, orice cuvinte ar fi ales pentru a încerca să o scoată din starea ei, nu ar fi folosit la nimic. În schimb, contactul cu natura revenind la viaţă după agonia iernii, avea să aibă un impact puternic asupra sufletului ei dezrădăcinat, care trecuse prin aceeaşi moarte, şi care reînvia acum cu toată forţa. Îi spuse doar atât. “Cât de frumoasă eşti…”

shakti11-250x250

Pe drumul de întoarcere atmosfera era cu totul alta decât atunci când au plecat de acasă. Turuiau amândouă, vesele şi fericite, făcând planuri de a reveni cât mai curând, atunci când va mai fi din nou frumos şi cald, în mijlocul naturii. Prietena ei îi propuse însă altceva, pentru restul după-amiezii. Făcuse o rezervare la un salon cu totul special, o oază de pace în agitaţia Bucureştiului, Centrul Shakti, despre care auzise recent că îmbina metode şi tehnici de înfrumuseţare exterioară cu cea de reechilibrare interioară prin intermediul terapiilor alternative, al masajelor şi al serviciilor de dezvoltare personală.

Din paleta largă a serviciilor oferite alesese deja pentru ea şi prietena ei câte o şedinţă de terapie cu remedii florale Bach, care nu luptă împotriva manifestărilor dizarmonioase ci sprijină dezvoltarea unei calităţi opuse care echilibrează aceste stări. Schimbările se produc blând, prin insight-uri şi activarea resurselor interioare, prin manifestarea unor calităţi de care uitasem sau pe care nu le descoperisem înca. Exact ceea ce avea nevoie prietena ei pentru a completa efectul început în sânul naturii. Apoi urmau să se bucure de serviciile oferite de un coafor din cadrul aceluiaşi Centru Shakti.

shakti-13-250x250

După cele câteva ore petrecute acolo, după şedinţa absolut miraculoasă cu remedii florale Bach, acum când părul ei era tuns şi aranjat după ultima modă, privindu-se în oglindă, ea avu încă o revelaţie. Din oglindă o privea cu un zâmbet plin de încredere însăşi Shakti, plină de acea vitalitate, senzualitate, putere de dăruire, farmec irezistibil şi bucurie de a trăi. Feminitatea ei răzbătea acum, în sfârşit, la suprafaţă transformând-o într-o femeie puternică, capabilă să ia totul de la început, conştientă că fericirea ei nu depinde de nimeni altcineva, ci doar de ea, pentru că acum ştia cine este, ştia să se iubească şi să poată astfel oferi la rândul ei toată iubirea de care era în stare.

“O să mai venim aici, nu-i aşa?”

Articol scris pentru proba a şasea a competiţiei Spring SuperBlog 2014.

4 thoughts on “Dincolo de sine

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *