De la atâta ploaie s-au înecat cuvinte
Nici curcubee nu mai cresc în ochii uzi
Chiar nici în minte
Gândurile nu mai au acea culoare
Pe care o strângeam avidă
Ca pe-o îmbrăţişare.
De la atâta ploaie am rătăcit cărarea
Urmele paşilor pierduţi s-au sters
Lăsând doar răsuflarea
Zilei de ieri trecând prin azi spre mâine
Unde mergeam?
De ce? Şi către cine?
De la atâta ploaie a obosit şi vântul
Norii-s prea grei, dar las` că s-o învârti
Sub ei pământul
Şi va veni în locul lor o rază împlinită
Şi-i voi zâmbi şi eu
Neobosită.
Mirific, iubesc ploaia…
Ma bucur Miruna. Multumesc.
“De la atâta ploaie a obosit şi vântul”
Frumos spus! 🙂
Multumesc Radu. Da, a obosit, pentru ca norii sunt prea grei 🙂
Zâmbeşti?
Da.
Ploaia asta uneori iti da peste cap toate planurile …
Fa-ti si tu planuri care sa nu depinda de vreme 🙂
Da..calatori popositi ” pe un peron vechi de gara! “…si atat!!!
Asa te simti tu?