Eşti tu

esti tu

Cum eşti nu ştiu

Ştiu doar c-adie vântul în inima ta

Că mă îmbrăţişează tot pământul

Când îţi şopteşte vocea

Şi mă pierd de ea.

Ştiu doar că marea nu te-ntrece

Nici în albastru, nici în adâncimi

Că n-are valuri cât ai tu iubire

M-aş îneca cu drag în ea.

Mai ştiu că degetele tale-s clape

Iar eu pianul ce l-ai acordat

La infinitul dintre-a tale pleoape

Cu care sufletul mi-aş îmbrăca.

Cum eşti nu ştiu

Ştiu doar că eşti prea mult şi prea departe

Iar dacă nu te-am cunoscut

Mă vei ierta.

Balada unei dureri

balada unei dureri

Sunt dureri de multe feluri

Împletite-n rugi la ceruri

De suflet, genunchi sau şale

De doar două palme goale.

Sunt dureri începătoare

Când nu ştii unde te doare

Ori e inima ori gândul

Că abia ţi-ai luat avântul

Să simţi zborul şi plutirea

Să te joci de-a fericirea

Ş-aripa s-a rupt în două

Şi de unde una nouă?

Iar o lacrimă ţâşneşte

De te-ntrebi de unde creşte

Sufletul îi e izvorul

Sau îţi plânge viitorul?

Sunt dureri pe vindecate

Cu blândeţe, bunătate

O pastilă de iubire

Face cât o nemurire.

Sunt dureri copilăroase

Alintate şi căpoase

Care trec c-o sărutare

Dată de un suflet mare.

Sunt dureri ce ţin cât roua

Sau cât primăvara neaua

La prima rază de soare

Nimica nu te mai doare.

Şi mai e durerea mea

E doar una, dar e grea

O alung şi ea nu pleacă

Îi mai arde şi de joacă

V-aţi ascunselea cu mine

Întrebarea “De ce”-mi vine

Să o pun la nesfârşit

Oare unde am greşit

Că i-am dat dorului apă

Să tot crească să se-ntreacă

Cu un munte şi c-o vale?

Şi nu-i durere de şale.

Te rog Doamne nu mi-o lua

M-am obişnuit cu ea

Şi de-o veni una nouă

O să mă doară cât două

Şi în loc de un genunchi

Ce-are apă de atunci

Sufletul o să mă doară

Pân` la prima pensioară

C-apoi grija va avea

Ponta, alta nu-mi mai dea 🙂

Sufletul tău alb

alb

Alb e sufletul tău

Zidit din pulbere de nori

Din curcubeu de nonculori

Înlănţuire de fiori.

 

Alb e sufletul tău

Fără de timp, fără mereu

Fără uşor şi fără greu

Doar tu cu mine într-un Eu.

 

Alb e sufletul tău

Metafora unui destin

Prea plin lipsit de prea puţin

Prin viaţă veşnic pelegrin.

 

Alb e sufletul tău

Scăldat în băi de infinit

Albastru şi neprihănit

Neimposibil de iubit.

 

Alb e sufletul tău

Fereastra cerului senin

Esenţa unui strop de vin

Fărâmă din întreg. Divin.

 

Balada visului pierdut

insomnie

Pe la patru dimineaţa

Se-ntâlni gândul cu viaţa

Şi-mpreuna meditară

La trecut. Cum să nu doară.

Amintiri din noncuvinte

Deh, dacă n-am fost cuminte…

Şi la visul ce-ar fi fost

Dacă n-aş fi dormit prost.

Şi era un vis măreţ

Al desăvârşirii preţ

Sau un vis îndrăgostit

De efuziuni lovit

În culori, alb-negru poate

Cu arome cumpătate

Senzual ca niciodată

Ca un zbor cu-aripa lată

Doar plutire şi avânt

Doar tăceri ca un descânt

Cu atingeri mlădioase

Prin cearceafuri de mătase

Un pas dincolo de sine

Bucurii fără suspine

Un pas dincolo de cer

Un sărut, ca giuvaer

O iubire care ştie

Cum să moară şi să-nvie

Cum să crească şi să scadă

Ochii de n-ar fi să-ţi vadă

Să se-nchidă ca-n altar

În al inimii sertar.

Să te ia chiar de nu eşti

Să te plimbe prin poveşti

Dulci, senine, luminoase

De-ai veni, vise ţi-aş coase.

Însă gândul a răzbit

Din visare s-a trezit

Viaţa-n dor l-a învelit

Şi pe loc … a adormit.