Balada toamnei mele

copila toamna

Fiecare are-o toamnă

A mea-i copilă, nu doamnă

S-a născut de prea puţin

Din albastru şi senin.

Are un parfum aparte

A belşug, a suflet, carte

Ce-aş citi-o fără saţ.

E cafea bună, nu zaţ.

Mă aşteaptă c-o chitară

Şi-un cuvânt, nu vrea fanfară

Cântecu-i melodios

Urcă pân-ajunge jos

În păduri şi-n gând la mine

Sau prin vii struguri ciorchine

Prin copaci o frunză grea

Verde să fie-ar mai vrea.

Îmi aruncă o ocheadă

Şi-mi trimite o naiadă

Să mă cheme iar la ea

Să-i spun dulce: Toamna mea.

Ori m-a confundat c-o frunză

M-a pictat ca pe o pânză

În culori dulci amărui

Ca doi ochi foarte căprui.

Iar eu o voi confunda

C-o iubire, dac-o vrea

Să mă-nveţe bucuria

Să-mi arate armonia

Dintre cer, gând şi pământ

Dintre dor, vis şi cuvânt

Dintre rumena culoare

Şi o strânsă-mbrăţişare

Dintre fluturi şi parfum

Dintre-a sta şi-a fi pe drum

Dintre-acum, aici şi stele

Dintre plop şi micşunele

Dintre sfânt şi-nălţător

Sau trecut şi viitor.

De la mine ce să-nveţe?

Sfaturi n-am şi nici poveţe

Poate doar să îi arăt

O iubire. Cam atât.