Dialog

pitic-cu-stele-si-luna

M-a întrebat odată luna

Când seara-şi potrivea cununa

Despre singurătatea noastră

A mea şi-a ei. Poate şi-a voastră.

 

Atât de mulţi şi-atât de singuri

Ca apele rănite-n diguri

Străini de voi, în lumea mare

Nu vă găsiţi locul sub soare.

 

Ca tine sunt şi se vor naşte

Priveşte doar şi-i vei cunoaşte

Pe cei ce-ţi seamănă la suflet

La port, la vorbă şi la umblet.

 

Întinde mâna şi surâde

La cei frumoşi sau chipuri hâde

Şi binecuvântat să fie

Cel care-ţi va zâmbi şi ţie.

 

Încearcă azi să fii ca mine

Doar stelele să ţi se-nchine

Să nu ai seamăn, nici sfârşire

Să nu visezi desăvârşire.

 

Luminător să fii în noapte

Pentru năluci, fugari şi şoapte

Să furi o rază de la soare

Să străluceşti. Chiar de te doare.

 

Prefer o viaţă efemeră

Decât să fiu mereu stingheră

Prea sus, prea rece, pe vecie

A-ntunecimilor făclie.

 

Tu, lună, o să-ţi spun îndată

De-ndrăgostiţi eşti inventată

Sub clarul tău se nasc dorinţe

Alini tăcute suferinţe.

 

În neclintirea ta de ceară

Iubirile se înfioară

Sărutul ce o noapte ţine

Nemărginit e, ca şi tine.

 

În noapte tu plămădeşti vise

Poemele ţie-ţi sunt scrise

De n-ai purta ai vieţii muguri

Oamenii ar fi mult mai singuri.

 

2 Replies to “Dialog”

  1. Pana la urma: cum iti dai seama ca esti singur? Si mai exact ce inseamna sa fii singur ? Cand am venit in lumea asta, nu am venit singuri? Cand va fi sa o parasim, nu tot singuri vom fi?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *