Prietenie? O, nu…

prieteni

Despre prietenie s-a scris aproape la fel de mult ca despre iubire. E şi firesc, pentru că a fi prieten cu cineva presupune sentimente la fel de înălţătoare ca şi cele avute faţă de o persoană iubită, de multe ori acestea fiind mai pure, mai altruiste şi mai stăruitoare. Vorbim acum despre prietenia adevărată, cea a cărei definiţie ar trebui scrisă cu bold în Dex, cea care este de fapt la fel de rară ca şi o iubire luminată. “Prietenie adevărată” este de fapt un pleonasm, era suficient să scriu doar Prietenie, aşa cum era suficient să o compar cu o Iubire doar, fără atribute, epitete sau grade de comparaţie.

De ce nu avem decât rar spre deloc prieteni? Pentru că rar spre deloc ştim să iubim. Chiar dacă noi mereu ne îndrăgostim, chiar dacă mereu credem că ne-am împrietenit cu cineva, în realitate ne furăm de multe ori căciula singuri. Şi nu ceilalţi sunt vinovaţi pentru asta, aşa cum e facil să credem, ci chiar noi înşine. Suntem în primul rând mult prea egoişti. Cu un prieten trebuie să împarţi. Eu una sunt în stare să împart orice, dar nu timpul 🙂  Când vine vorba de timp devin brusc zgârcită. Ori acesta este principalul lucru pe care trebuie să-l dăruieşti într-o prietenie. Timpul tău. Să suni, să ieşi la o cafea, să faci o plimbare în parc, să stai la poveşti, să fii acolo când are nevoie de tine, să te laşi pe tine la o adică şi să fii lângă el. Să faci parte din viaţa lui. Şi asta cere timp.

Poate ar fi necesar a se studia prietenia ca pe o disciplină şcolară. Poate e necesar să fim educaţi de mici în sensul ăsta, pentru a ne forma deprinderea prieteniei. Pentru ca mai târziu să nu dezamăgim şi să nu fim dezamăgiţi de aşa zişii prieteni întâlniţi pe drumul vieţii. La fel ca în iubire, că tot am făcut o astfel de comparaţie, după ce ai fost dezamăgit nu prea îţi mai vine uşor să începi o alta. Şi nu e numai asta. Te ştii pe tine deja, ştii ce poţi şi ce nu (sau măcar crezi asta) şi parcă nu prea te mai simţi în stare. Revenim la egoism, câţi dintre noi ar face totul (ştiu că e o vorbă prea mare) pentru un prieten? Cred că pot fi număraţi pe degete aceeia. Şi dacă n-ai avut norocul să-i întâlneşti şi să înveţi de la ei, e greu să devii tu unul.

Începutul unei noi prietenii e dificil, chiar dacă lucrurile decurg firesc. Începi prin a povesti banalităţi (ooo, câtă nevoie avem de a ne împărţăşi unii altora toate nimicurile…), ajungi să faci unele destăiuniri, îţi deschizi sufletul treptat, celălalt face la fel, fiecare în ritmul lui. Apoi începi să-l simţi, să înţelegi. Începi să ai nevoie de discuţiile acelea, să aştepţi momentul în care poţi fi iar tu însuţi, liber de constrângeri, fără să mai încerci să impresionezi,  asta fiind semnul că întradevăr s-a legat ceva real, şi te simţi bine, eşti tu şi te simţi întreg. Asta până la primul şoc, când afli că de fapt vorbele tale au fost răstălmcite, interpretate, tăvălite prin toate noroaiele şi împrăştiate (fără zgârcenie de data asta) în toate cele patru vânturi, tu cel cu defecte şi calităţi, ca tot omul, ai de fapt numai defecte, şi alea oribile, şi afli toate astea de la terţe persoane. Vorba aia, ce nevoie să mai ai de duşmani, doar ai prieteni, nu? Sau alta mai deşteaptă (de pe feisbuc 🙂 ), că duşmanii tăi ştiu totul despre tine de la cine oare? Fix de la prietenii tăi. Altă dată n-o s-o mai păţeşti asta e clar, vei fugi de prietenii ca de ciumă.

Şi e mare păcat, pentru că nu poţi fi împlinit cu adevărat fără prieteni, aceştia fiind cei în faţa cărora măştile cad, iar tu cel real îţi vezi mai clar reflexia în ochii celuilalt. Te cunoşti pe tine însuţi, creşti şi te înfrumuseţezi. Avem nevoie de prietenii la fel de mult ca de iubiri. Doar să fim pregătiţi şi vor veni. Ambele.