Nişte gânduri

Am nevoie de mine. Sună ciudat, sună banal… Am nevoie de fiecare clipă cu mine, de fiecare gest şi fiecare respiraţie, de fiecare bătaie de inimă şi de fiecare gând, aşa răvăşite cum sunt ele, gândurile mele, aşa înnebunitoare câteodată, părând străine, împrumutate sau dictate, dar prelucrate de mintea şi bucuria sau tristeţea mea. Totul se poate reduce la cele două: bucuria şi tristeţea. Nu cred că este nimic neutru. Da, ştiu, nu există doar alb şi negru, sunt şi culorile, dar eu le vad doar ca nişte nuanţe, plecate tot din alb şi negru. Am nevoie deci de bucuria mea, cea care mă face să zâmbesc alandala, fără să ştiu măcar că zâmbesc dar şi de tristeţile mele, care nu. nu mă fac să plâng fără să ştiu că plâng… dar care mă fac să gândesc cu inima şi cu sufletul, să cresc emoţii grele aşa cum creşti un copil, şi să ajung să le iubesc pentru că şi prin ele trăiesc.

Am nevoie de timpul meu, de cuvintele mele, de înţelesurile mele, de citirile mele, de tot ce mă face să cresc sau să scad, să mă transform. Şi mai am nevoie de acel ceva ascuns adânc în mine. De senzaţia că dacă l-aş descoperi, aş descoperi lumea. Am nevoie să mă găsesc pe mine ca să-i pot afla apoi pe ceilalţi. Nu cred că este altă cale. Degeaba stau în faţa altcuiva, îl privesc, ne privim, îi vorbesc, ne vorbim, de fapt schimbam doar cuvinte, şi nici măcar alea pe de-antregul, ci doar părţi din ele, o parte o spun eu, o altă parte o înţelege el. În cel mai fericit caz se suprapun pe o mică zonă. Ca să-l înţelegi cu adevărat pe celălalt ai nevoie de tine, de propria înţelegere.

Am mici revelaţii. Simt câteodată că am prins de capătul firului şi că dacă îl urmez o să ajung acolo. La miez. La fel şi când citesc sau ascult pe altcineva. Parcă ar fi acelaşi fir, acelaşi capăt. Se aseamănă întrucâtva. Deja-vu-ul nu e doar un cuvânt, e o realitate. Am mai trăit acea stare, am mai simţit la fel. Acum vine din afară, dar atunci, cândva a fost în mine.

Am nevoie de mine ca să te înţeleg pe tine. Tu mă înţelegi?

 

13 Replies to “Nişte gânduri”

  1. Măcar încerc, mai ales dacă aleg sa fiu in preajma altui om, prin cuvinte sau direct. Încerc sa-l ”simt”, desi tot prin filtrul meu trec totul şi aleg sa revin acolo pentru ca gasesc semne din mine la el. Sunt sigură că nu prindem firul mereu sau că nu vom intelege ceea ce vrea sa spuna, dar incerc.Dacă te inteleg? Habar nu am, desi zic că da, dar…incerc . Mi-ai atins sufletul cu postarea asta

    1. Asta era si ideea, toti suntem la fel in final, esenta e aceeasi, doar ca suntem pe trepte diferite de intelegere. Ai zis bine ca habar nu ai daca ma intelegi sau nu, dar totusi zici ca da… Acest cred ca e firul, acea senzatie ca parca e ceva acolo familiar, ceva comun. Multumesc Adriana ca esti aici si ca incerci.

      1. ..da, lipsesc prea mult de pe blog şi bloguri, dar la tine revin totdeauna. Ai scris tu in articol de ce. Multumesc şi eu. Pentru tot.

          1. …eu cred ca aseara, prin ”firul” de aici şi din povestea mea trecuta am întărit ultima ta afirmatie din text. Si ce sentiment plăcut am avut, cu acel ..deja-vu..in minte. Zile faine sa ai. Pe mâine.

  2. eu am simtit ca am fost cu adevarat eu cu mine si m am privit asa cum incerci tu acum in tinerete. atunci, intre 16 si 20 de ani simteam ca aveam aripi, le simteam fizic pe umeri si visam aproape in fiecare noapte ca zbor.
    acum, oricat am incerca sa ne mai gasim ca atunci , ne incurcam in toate experientele si influentele din afara. dar putem regasi fragmente pe care le exprimam asa cum putem, in scris sau altcumva :).

    1. Esti o fericita daca ai simtit toate astea, eu nu-mi aduc aminte sa fi “avut aripi” vreodata. E drept ca energia tineretii iti da un soi de aripi, iar cu varsta uiti de ele, sau ele de tine, nu stiu, dar eu incerc sa le recereez sau inventez sau cum s-o fi numind 🙂 Multumesc Valerica!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *